Sfatul

sfatIntr-o seara, suna telefonul.  O voce pe care eu sunt obisnuita sa o aud calma, intreaba agitata: “Te rog sa-mi dai un sfat, ce-ai face tu daca ai stii ca te inseala?
Calma, eu, ii spun: “Nu pot sa-ti dau un sfat, adica nu-ti pot spune eu ce sa faci tu, asta o sa alegi tu. Insa iti pot spune, poate te ajuta, ce am facut eu intr-o asemenea situatie, si ce as face.”

Eu nu pot sa tac. Nu ma rabda inima, nu pot sa ma prefac ca nu vad, in virtutea unor “aranjamente” sociale, financiare, de comoditate sau de standard. De orice natura, de fapt. Plus ca daca banuiesc, o sa fac orice ca sa aflu. Si am spus “orice”.

Mai mult decat alte lucruri, ma doare si ma raneste minciuna. O consider lipsa de respect. Iar respectul eu il consider parte din dragoste. Daca ma iubesti, ma respecti, daca ma respecti, nu ma minti.
Minciuna ma revolta. Eu mint prost, foarte prost. Dar nici nu mi-am propus vreodata sa invat sa mint bine…. Nu consider ca e ceva ce-mi trebuie.

Ea imi spune, blazata si intristata, cumva cu bratele cazand in fata fatalitatii: “Asta e viata reala: toti si-o trag cand au ocazia.” Ah, nu!  Eu vad lucrurile mai simplu: daca ti-o tragi ca ai ocazia, asumi. Daca nu asumi, nu ti-o tragi. Mai aveam eu un iubit, candva, care mi-a plâns la propriu, cu lacrimi, pe umăr, ca isi insela prietena. Si? L-am consolat, ca-s fata buna, da’ inca nu stiu daca nu cumva trebuia sa i-o retez la scena aceea. Eu zic ca si inselatul asta e pentru cine are stomac. Cine nu, sa stea in banca lui…. Nu te tine, nu o faci, punct.

Asta ii spusesem de fapt si lui, atunci. Iar el a raspuns, incercand o justificare: “dar esti asa atragatoare…” (in conditiile in care eu nu faceam nimic ca sa-l atrag, si drumurile noastre nu se intersectau, intersectarea o cauta el). I-am spus simplu: “In viata vei intalni zeci, sute de femei atragatoare. Daca asta e un motiv sa nu rezisti tentatiei, treaba ta, n-ai decat. Dar asuma-ti-o, frate!!!! Sau, daca nu asumi, rezista tentatiei, din doua una, clar.”

Sa revin la discutia cu prietena mea. Povestindu-mi, in plus, am inteles ca e vorba de un caz clasic (din pacate!) de om care se da de gol din cauza remuscarilor. Brusc devenit mai tandru, foarte atent, mult mai prezent. Vizibil cu ochiul liber ca e ceva in neregula. Cumva (ce ironica este viata!), fix tipologia inversa, pandantul celui cu “nu s-a intamplat nimic” (sa mori tu?), de aici.

Nu stiu exact daca am ajutat-o. Eu spun ca da, pentru ca i-am spus lucruri reale, din suflet, din sange si din carne, nu din carti. Alegerea e a ei. Insa i-am spus clar ceva, si poate nu strica sa spun si aici, cine stie cui ii va folosi ideea asta.
La 25 de ani, cand mi s-a intamplat mie, m-am dus sa vada ca stiu. Nu vroiam nimic altceva,  decat sa vada ca stiu, atat, ca sa nu ma mai poata minti in fata. Eram foarte convinsa ca-l voi parasi. Am scris scrisoarea de adio, i-am trimis-o, si…. nu l-am parasit. Il iubeam, a stiut cum sa ma ia… In cazul acela, a fost dezastruos, pentru ca a mers din rau in mai rau. Nu spun ca asa e in toate cazurile, poate in unele cazuri, un asemenea “incident”, ar aranja lucrurile, ar zgudui destul de mult cat sa repuna situatia in fagasul normal. N-ai cum sa stii, sunt experiente extreme, si ele se comporta diferit.

Ok, acum nu mai avem 25 de ani, ca atunci cand am reactionat eu asa. I-am spus sa se gandeasca ce isi doreste cu adevarat. Are doua variante. Prima: poate sa taca, si el sa nu stie niciodata ca ea a stiut. E si asta o alegere, sa te prefaci ca nu vezi. Atatea femei din lumea asta, cu precadere sotii, o practica pe termen lung. “Ma fac ca nu vad, deci nu ezista”. Pentru mine nu este o alegere, ca eu nu pot sa tac, ma sufoca revolta minciunii. Si, repet, niciun aranjament, oricat de “caldut” ar fi el, nu e suficient pentru a ma determina sa tac. Desigur, dupa ce spun, dupa ce vorbim, pot trece peste asta. Pot intelege multe, dar sa bag capul in nisip ca strutul, asta clar nu pot sa fac. Dar pentru multe alte femei, asta este o alegere. Prima alegere, chiar, as spune.

A doua varianta: ii spune ca stie, si exista o discutie. Dar ce i-am spus prietenei mele clar mai presus de orice, si as spune oricand oricui: daca alegi sa-i spui ca stii, n-ai voie sa nu-l “pedepsesti”. Cum crezi tu, pedeapsa poate fi variabila, si ca intensitate si ca durata si ca si continut. Dar nu se poate sa nu o faci. Pentru ca daca spui ca stii, dar nu reactionezi nicicum, e poarta deschisa spre absolut orice.

Desigur, am mai zis, nu apartinem niciodata nimanui. Nu tinem pe nimeni in lesa si nici noi nu suntem tinuti in lesa. Dar atunci cand ai “contract moral” cu un om, parafat prin priviri ochi in ochi, minciuna n-are ce cauta. Acolo unde e dragoste, e respect, si unde e respect, nu e minciuna. Si daca te prind cu raţa-n gura, nu-mi spui ca nu s-a intamplat nimic, ca abia atunci incepi sa ai o reala problema cu mine.

Si oricate remuscari ar avea cel care calca stramb, nicio atentie suplimentara nu sterge si nu estompeaza durerea de a fi  mintit. Niciun cadou, nicio plimbare, niciun alint nu poate repara nimic. De aceea, aproape ca e mai bine ca cel care calca stramb sa fie atat de destept incat celalalt nici macar sa nu banuiasca… si revenim la “o faci doar daca te tine”…
E complicata viata si ciudata toamna asta.

 

Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”

 

Eu si cartea mea mancam

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine.

Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea “agasati” ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat.
Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti.
Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti…

Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit.

Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la o clasa de mate-fizica, zicea, ca sa ne convinga: “Cititi! cititi acum, sa stiti ca ramaneti cu ce cititi acum, in liceu!” Nu l-am crezut atunci, tind sa-i cam dau dreptate, acum. Chiar daca citesc, nu se compara cu volumul enorm de carti pe care-l inghiteam atunci. Metri cubi.

vineri

Vineri: Trattoria Verdi si Chuck Palahniuk

Si atunci va rog sa va inchipuiti enormul soc cand intru intr-o casa, dragut mobilata, curata, epurata, alba, noua, in care nu exista NICIO carte, NIMIC tiparit. Nicio carte de specialitate, macar (are o meserie care presupune tratate de specialitate). Nicio revista. Niciun rebus, nimic. Si intreb, candva, asa, politicos, profitand de o discutie (deschisa de el): “Chiar, tu de ce n-ai carti?” “Pentru ca nu dau banii pe carti“, vine raspunsul, spontan si relaxat, fara nicio urma de remuscare. (“bine ca-i dai pe bere“, in sinea mea. Inghit replica, si intreb, mai departe) “Ok, acum nu dai banii pe carti, dar n-ai avut carti niciodata? nici in copilarie? parintii tai au avut carti?” Si raspunsul, care ma edifica: “Parintii mei au avut candva, dar le-au dus la tara, si acum nu le aducem, ca sunt ude si miros“, de unde deduc “respectul” familiei intregi pentru carti si simt brusc abisul enorm care se casca adanc intre noi. Caci da, poate ca i-as fi iertat orice alta slabiciune, i-as fi inteles orice… dar lipsa de carti si de lectura, nu, nu pot, imi sta in gat, e ca un zid enorm, opac, intre noi. Incearca sa ma ia in brate? Ma ia, dar eu nu-s acolo… Niciodata nu-s acolo, iar data viitoare probabil chiar nu voi mai fi, nici macar ceea ce numesc eu “invelisul”, coaja aceea a mea de femeie, coaja calda, inselatoare, dar din care sufletul poate fugi. Si cred ca acum incep sa inteleg de ce nu simteam niciodata nimic in bratele lui…

Si nici el nu cred ca ar intelege ca eu si cartea mea iesim la masa de pranz…
De altfel, cred ca-mi amintesc ca nu iesea la pranz. Era stilul “adus mancare de acasa/mancat pe coltul biroului”. Zau 😀
Eu si cartea/cartile mele, am fost in fiecare zi a saptamanii trecute in alt restaurant. Sunt fericita ca suntem langa Piata Romana, am o imensa alegere 😉 Si carti, si restaurante 😉