renuntare

Lectia renuntarii e grea, dar infinit mai ușoară decat refuzul. Pentru ca, in renuntare, inca alegi tu. Cand intampini un refuz, e o bariera. O limita. O usa inchisa. Poate o poti impinge, poate poti gasi chei potrivite. Dar pana acolo, trebuie sa ai « stomac »ca sa primesti/traiesti/treci peste un refuz. Unii nu sunt niciodata obisnuiti cu refuzul. El este infinit mai greu decat decizia de a renunta. « Nu ma simt in stare sa aud asta, deci nu caut, nu intreb », spun unii. Eu nu prea inteleg. Eu sunt din cei care vreau sa stiu. Orice, cu orice pret…. Desi, intr-o masura, inteleg. Si mie mi-a fost uneori greu sa depasesc un refuz. Sa mi-l explic si sa-l inglobez. In ciuda acelei dureri, consider inca, intotdeauna, ca e mai bine sa stii. Vorba cuiva: daca joci, pierzi sau castigi. Daca nu joci, pierzi clar.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De cate ori ati avut atitudinea (sau ati cunoscut oameni care o au): « Daca nu pot avea ceva, este mai bine sa ma hotarasc ca nu-mi doresc »? Este resemnarea  o virtute sau o slabiciune? Este inteligența de a nu risipi resursele, sau este un abandon trist inainte de participarea la lupta, la concurs, la viata? Este o calitate (aceea de a te economisi), sau un defect (acela de a nu te lupta suficient)? Se spune ca « Secretul vietii nu este sa ai tot ceea ce-ti doresti, ci sa iti doresti tot ceea ce ai ». Asa sa fie? Asta inseamna sa te marginesti la ceea ce ai in jur, considerand ca e singurul lucru bun, posibil, necautand altceva, nevisand mai sus? Sigur, inteleg bine ca fraza respectiva e de fapt un indemn spre a te bucura de ceea ce ai. Insa cei care stiu sa se bucure de ceea ce au, mai ales cei care se bucura de lucruri simple si realizeaza importanta lor (asa cum, cu toata modestia, sunt eu, care ma bucur si de o raza de soare, de un miros de iarba, de un latrat de caine, de mirosul pielii LUI, de un sarut, o privire, o imbratisare, un suras, etc), aceia ce trebuie sa inteleaga? ca trebuie sa nu mai fugi dupa himere? Perfect de acord. Dar cine, cand, cum, decide ce este o himera si ce este un proiect viabil, pentru care merita sa te bati? Cine, cand, cum, decide cand e momentul abandonului? Cine, cum cand, decide cand trebuie sa fluturi steagul alb ca te predai, sa agiti prosopul ca nu mai intri in meciul de box, sa nu te mai aliniezi la start? Pana cand esti dator fata de tine sa incerci sa obtii ce vrei (chiar daca pare o nebunie in ochii celorlalti) si cand e cazul sa renunti? Si daca renunti, nu e oare o ipocrizie cumplita sa consideri ca nici n-ai vrut vreodata? Sa negi ca ti-ai dorit? De ce nu poti sa renunti marturisind ca ti-ai dorit, si ca ai fi vrut sa se intample, sa ajungi acolo, sa ai, sa obtii? De ce nu poti asuma, demn, si un esec, si o renuntare?…. De fapt asta nu inteleg, dincolo de momentul cand spui brusc ca nu doresti sa mai lupti, care poate fi mai mult sau mai putin bine intuit, mai mult sau mai putin subiectiv… E rau sa mai fii Don Quichotte? Pana cand esti laudabil si de la ce punct esti penibil? Si daca chiar lasi bratele jos, si pleci sabia, de ce trebuie sa te minti pe tine insuti ca nu ti-ai dorit niciodata batalia? Imi pare rau, dar nu pot gandi asa.  Eu cred ca un esec asumat face uneori mai mult decat o victorie oarecare. Nu pot valida ipocrizia si negarea propriilor dorinte. Iar mie, resemnarea nu-mi place, imi sta in gat, orice ar fi. Cumva, aproape-n niciun context resemnarea nu mi se pare « de bine » 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post…

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face « lumea » este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un « curaj vecin cu nebunia ». Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca « dincolo ». Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat. Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: « O femeie de varsta ta nu se imbraca asa. ». Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus « o fata ». Si-n al doilea rand ce inseamna « nu se imbraca asa? » Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti « regulamentari »? Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu « uniforme mentale ». Ingradiri. Teama de « ce zice vecinul ». O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana. Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul « eu am trait, am facut, acum e randul tau », catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare… Azi, inca…

De cand ma stiu, am fost impotriva jumatatilor de masura. Impotriva concesiilor cu viata. Impotriva compromisurilor. Sigur, unele sunt vitale. UNELE. Nu vorbesc de acelea, sa ne intelegem. Unele trebuiesc facute, si a le face denota un talent de a trai, o arta de a fi flexibil… Dar altele mi se par cel putin stupide. Oricat de « moda » ar fi, mie cafeaua fara cofeina, smantana fara grasime, untul fara grasime, berea fara alcool, pielea ecologica si alte asemenea, mi se par niste aberatii. Ori o faci, ori nu o faci. Ori traiesti, ori nu traiesti. Nu exista « aranjamente » posibile.  Pentru ca nu ai cu cine. Asta e cu tine insuti…. Pe tine insuti nu te poti minti. Hai sa va traduc cum le consider eu pe acelea: cafea fara cafea, smantana fara smantana, unt fara unt, bere fara bere, piele fara piele si viata fara viata. Si daca ajungi sa consideri ca mai bine nu mananci respectivele chestii sau nu bei, pai nu mananci si nu bei. Mananci altceva, si bei altceva. Mai demult, cand eram in Franta, am spus cuiva, facand o metafora despre un acces care mi se restrangea {cuvant inainte: mie-mi place enorm ciocolata si mananc cantitati industriale}: « Daca intr-o zi as afla ca daca mananc ciocolata am sa mor, si ca nu mai pot manca cate o ciocolata intreaga, ci numai o patratica, ei bine, stii ce? As prefera sa nu mai mananc deloc. Pentru ca asta e, sunt incapabila sa imi restrang si sa-mi portionez ceva ce-mi place cu adevarat. Si mai bine tai complet. » Asa si astea… cafea fara cofeina? Bere fara alcool? Smanatana fara grasime? Non-sensuri. Si nu, nu va ganditi ca sunt sechele de copilarie inainte de 89 🙂 N-am frustrari, si nici traumatisme, legate de nechezol, de cafeaua cu naut, sau de salamul cu soia. Doar cred ca trebuie sa musti din viata cu pofta. Si nu sa te multumesti cu faramituri. Nu sa traiesti cu procura. Nu sa gusti cu varful limbii. Nu sa te marginesti la jumatati de masura. Nu sa te prefaci ca esti implinit,  in niste depline conditii de neimplinire. Chiar si o ora din viata daca mi-ar mai fi dat sa traiesc, vreau sa o traiesc deplin, intreg! Doar aceea este viata, de fapt. Jos surogatele! Traiasca viata si deplinatatea ei! Numai 100% e un procent acceptabil. Adica, de fapt, cel putin 100%! 🙂 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It