Subiectivisme

drumul pasiuniiUnul din primele mele “socuri” de adult a fost ca am constatat ca ieseam amandoi din aceeasi relatie, avand cu totul altfel de amintiri. Desi ieseam senini si ne-am iubit si dupa, fiecare retinuse altceva. Pentru fiecare din noi, accentele importante ale relatiei erau in locuri diferite, in momente diferite. Asa am simtit atunci, la 26 de ani, iesind dintr-o relatie lunga, de 7 ani jumate…  El retinuse mult amintiri fizice, eu, aproape deloc… Poate asa sunt barbatii, Dumnezeu stie, de fapt.
Ma gandesc ca lucrurile se vad foarte diferit din unghiuri diferite. Fiecare retinem cu totul altceva dintr-o situatie. Ne emotioneaza, ne marcheaza altceva pe fiecare din noi.

Traversam aceleasi intamplari si intelegem lucruri diferite. Si nu doar intr-o relatie, in viata, in general. Si, mai mult, ma gandesc ca ne amintim lucruri diferite… Ramanem cu impresii diferite, ca si cand am fi trait o alta relatie, o alta intamplare, o alta viata.

Acum, am raspuns cuiva cu ceva ce, pentru mine, face parte din “amintirile noastre comune”. Dar in acelasi timp in care faceam gestul, m-am gandit ca nu e obligatoriu ca si el sa-si aminteasca acelasi lucru. Poate-si aminteste lucruri complet diferite, pe care eu nici nu le mai stiu.
Pentru ca, de la 26 de ani, de cand am inteles ca ramanem cu lucruri diferite dintr-o relatie cat se poate de armonioasa (mai mult, din aceea, fuzionala), evit sa gandesc ca amintirile mele sunt si amintirile altcuiva, chiar daca le-am trait impreuna. E foarte posibil ca acel cineva sa aiba cu totul alte amintiri, intretaindu-le pe ale mele, si pe care eu sa nu le am.
Si tot de atunci, de cand am inteles asta, incerc intotdeauna sa ma plasez si in locul celuilalt, sa incerc sa privesc situatia si cu ochii lui. Nu garantez ca pot, ca ghicesc, ca ma transpun. Dar incerc. Si, oricum, orice ar fi, iau in calcul ca viziunea mea si amintirile mele s-ar putea sa nu fie decat ale mele…. Si da, in sens filosofic, probabil e una din traducerile frazei: “orice am face, suntem mereu singuri.”

De ce ar fi divortul trist?

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: “Stii, X divorteaza si el…“. Am ridicat din umeri si am raspuns: “Uneori e mai bine asa.
Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc).
Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener.

Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt…

In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii “se iau” pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, “ca sa intru in randul lumii”. In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie.

Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic.

ps. n-am divortat, sunt vaduva.
Sunt copil de parinti divortati.
Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉

Revelatia de la pepeni

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita.

La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂

Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa.

Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul “propria mea persoana”, atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza.

Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2 minute in lista mea si comenta chestii personale ca si cand ma stia de o viata. Am spus: “As prefera ca, macar pentru inceput, cat nu ne cunoastem, sa te abtii de la comentarii despre persoana mea. Nu de alta dar NU NE CUNOASTEM.”  In acelasi timp resimt un disconfort teribil sa trebuiasca sa pun problema asa, dar nu se mai poate. Poate sunt perceputa ca orgolioasa, rece, distanta, dar efectiv, nu mi se pare corecta abordarea asta. Nu vreau sa sune nicicum, pur si simplu este ca in real. Atunci cand abia intalnesti un om, dai mana cu el, iti rostesti numele, il asculti pe al lui. Si nu-ti dai cu parerea despre el, pana nu incepi sa vezi despre ce e vorba, pe parcurs, pana nu tatonezi, pana nu petreci ceva timp langa acea persoana. Nu stiu de ce oamenii cred ca in virtual ne putem permite mai mult sau mai repede decat in real… Gresit. Nu. Mi-ai intrat acum in lista, dar nu ne tragem de sireturi imediat.  A intra in lista cuiva e echivalent cu a da mana si a-ti rosti numele. ATAT. Cheile de acces se obtin pe parcurs, mult mai tarziu, poate chiar niciodata. Nici macar nu e garantat ca vei ajunge vreodata in posesia acestor chei, ca vei ajunge vreun apropiat al persoanei, respectiv sa ajungi sa fii in masura de a-ti da cu parerea despre acea persoana.
Eu am in lista in principal oameni care ma cunosc. Si cand apare cineva care isi da cu parerea asa, fara clipire despre mine, cei care ma cunosc cred ca acela ma cunoaste si mai bine. Ori, e fals. Si n-am de ce sa mentin pareri false in jurul meu, plus ca scopul meu pe Facebook nu e sa pierd timp explicand unor necunoscuti ca e absurd sa ma contrazica atunci cand vorbesc despre mine insami, mai ales ca ei nu ma cunosc DELOC.

La o mie de ani de cand internetul a intrat in viata noastra, credeam ca netiquette e oarecum stiuta, mai ales ca tine mult de respect si de bun simt, aceleasi notiuni ca in real. NU, in online distantele NU SUNT MAI MICI decat in offline. Nu sunt mai dispusa sa ma dau in barci cu necunoscuti decat as face-o daca m-ar fluiera pe strada.

Ca sa rezumam: eu sunt o indragostita de comunicare, pasionata de discutii si de schimburi de argumente, de interactiuni de idei. Comunicare imi curge prin vene, nu sange. De aceea mi-am ales si meseria, de aceea folosesc orice mijloc de comunicare cu mare drag. Foarte des mi s-a intamplat de 12 ani de cand sunt pe internet, sa intru in discutii cu necunoscuti, si ma pasioneaza (de cand ma stiu) o discutie inteligenta, cu argumente si explicatii. Chiar si argumente contradictorii. Caci din acele discutii se pot naste idei interesante.
Am intrat insa in discutii in care simteam ca am ce sa aduc ca plus valoare, sau ca imi pot da cu parerea. Astazi, fac la fel. Insa mi se pare de bun simt sa vorbesti atunci cand te bazezi pe ceva. Si profesional, am facut la fel. Incercam sa nu-mi dau niciodata cu parerea despre lucruri despre care nu am habar. Sa ma documentez, nu sa ma trezesc vorbind.
De-a lungul timpului am vorbit despre politica, istorie, religie, viata, comportamente. Am deschis sau intretinut discutii lungi, care au durat ore, zile sau chiar saptamani.
Ce nu pot insa intelege, in ruptul capului, este cand oamenii care nu-i cunosc pe alti oameni in real, vin si isi exprima pareri foarte ferme si transante, exact atunci cand cineva scrie ceva despre el insusi. Pana la proba contrarie, fiecare stie mai bine cum stau lucrurile despre el insusi. Si daca e sa fie contrazis, macar sa fie contrazis de cei care il cunosc, cu care a petrecut ceva timp impreuna. Macar catva timp. Nu de catre niste straini care chiar nu-l stiu.
Iar nonsalanta si fermitatea cu care acei straini contrazic, ii face (culmea!), pe altii sa creada ca acei oameni se bazeaza pe ceva, fiind atat de transanti. Mie mi s-a intamplat ca prietenii mei cei mai buni sau chiar propria mea familie sa creada despre X sau Y ca e prietena mea cea mai buna, numai dupa inversunarea cu care ma contrazicea cand eu vorbeam despre mine insami. Si cand colo? Era un strain.
Culmea e ca aceeasi oameni nu-si dau neaparat cu parerea despre idei generale, sau politica, sau altceva, ci numai despre lucrurile pe care oamenii le spun despre ei insisi, si despre care de obicei, nu au habar. Atunci apar, ca din senin, si intra in contradictie.

Ca sa ajung la ce vroiam sa anunt: institui la mine o regula de bun simt. Sunt o mare amatoare de discutii, de jocuri de cuvinte, de schimburi de idei, imi place mult feed back-ul oamenilor la postarile mele, si imi place sa discut postarile celorlalti, sunt dornica sa invat, imi place sa fiu “inspirationala” (cum mi-au spus unii ca as fi). Insa in momentul cand scriu ceva despre propria mea persoana, nu ma contrazice, te rog, decat daca ma cunosti in real. Daca nu, abtine-te. Daca nu te abtii, este profilul meu, si nu vei face parte din el prea mult timp.
Discutiile sunt posibile, evident, si chiar de dorit, chiar si la statusurile “eu despre mine”, si-mi fac intotdeauna mare placere reactiile celorlalti. Altfel nu as scrie online. As scrie in alta parte. Sau le-as pastra pentru mine. Deci le scriu pentru ca imi doresc discutii. Dar daca nu ma cunosti, incearca sa “ma mirosi” sau sa ma intelegi, inainte de a face afirmatii despre mine, in contradictoriu cu propriile mele pareri despre mine insami.
Cum ar veni, eu institui cenzura (:)) daca autocenzura nu functioneaza decat defectuos sau pe alocuri la unii.

Inchei cu un exemplu relevant de interactiune foarte gresita. Primesc un mesaj de la cineva pe care nu-l am in lista, si ale carui informatii vizibile sunt extrem de sumare. Din seria: s-a cam democratizat internetul, si e pacat.

Cineva 11 octobre, à 19:33 Daca ai putea sa te rezumi intr-un cuvant, ce cuvant ai alege ?

Mirandolina 11 octobre, à 19:35  De ce ti-as raspunde la intrebare? Politicos este sa spui buna seara si sa te prezinti. Nu stiu cu cine vorbesc, si nici de ce as vorbi…Astept, si poate reluam conversatia, sub alte auspicii, daca mai e cazul.

Cineva 11 octobre, à 19:49 De ce NU mi-ai raspunde ? De ce nu mi-ai vorbi?Dificultati de comunicare nu cred ca ai si apoi,unul dintre citatele tale preferate spune:”A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie.” Mi s-a parut interesant profilul tau si am fost spontan. Nu ai uitat senzatia, sper. De ce ti-ai impune niste “reguli de acces” cand esti intr-un spatiu virtual?

Mirandolina 11 octobre, à 20:49.  Spatiul, real ca si virtual, nu exclude politetea. M-a invatat mama sa nu vorbesc cu necunoscuti. NU insista. Daca nu te prezinti, n-ai nicio sansa sa primesti vreun raspuns.

Revin. Retineti asta: in virtual, ca si in real, se aplica regulile de politete. Am mai scris despre asta, in februarie, aici.