relatie

De ce ar fi divortul trist?

7 janvier 2012

Zilele astea, intr-o imprejurare, cineva mi-a spus, cu tristete: « Stii, X divorteaza si el…« . Am ridicat din umeri si am raspuns: « Uneori e mai bine asa. » Si chiar asa gandesc. De ce ar fi un divort, o despartire, ceva neaparat trist? Poate ca e o eliberare, o iesire eleganta dintr-o situatie devenita neplacuta, nepotrivita. Poate ca la un moment dat cei doi au fost jumatati, dar timpul si alti factori au schimbat lucrurile in mod nefavorabil. Este mult mai onest sa recunosti ca nu mai merge, si sa iesi prieteneste si corect dintr-o relatie, decat sa o prelungesti in mod nepotrivit, din lasitate, sau din diverse alte motive (de ochii lumii, de teama de singuratate, din obisnuinta, etc). Este onest si fata de tine insuti (iti datorezi o viata adevarata), si pentru partener. Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt… In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii « se iau » pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, « ca sa intru in randul lumii ». In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie. Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic. ps. n-am divortat, sunt vaduva. Sunt copil de parinti divortati. Dar daca tot am scris despre casatorie, se cadea sa scriu si despre divort 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
10💬 read more

Revelatia de la pepeni

27 août 2011

Ei, nu v-am spus, acum doua zile am fost la Pepeni Day la prietenii mei de la Startups. In primul rand nu v-am spus asta pentru ca initial blogul acesta se dorea oarecum anonim, si in consecinta nu comporta elemente de identificare, si nici povestiri concrete din real, sau referiri care ar putea duce la o interpretare. Acum insa, blogul acesta e legat si răs-legat de numele meu, asta e, nu-l mai dezleg 🙂 Cand o sa ma apuce dorul, am sa-mi fac alt blog, complet anonim, de acea data, {acum stiind ce sa evit, ca greseli, in contextul dorintei de a ramane anonim}. Dar nu asta era subiectul, ci aceasta a fost o paranteza introductiva si explicativa diferita. La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi 🙂 Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar :D). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa. Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul « propria mea persoana », atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza. Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2…

📌
4💬 read more

Cutia anti-relatiilor

3 août 2011

Am spus ca am sa scriu despre tipologia de relatii chinuitoare, submisive, masochiste. Am asistat acum cateva zile a doua oara la un comportament incalificabil al unui (aceluiasi) barbat fata de aceeasi femeie, o amica. M-a revoltat infinit. Nu ma intelegeti gresit, nu-s feminista. Imi place foarte mult galanteria masculina si nu cred in egalitate intre sexe, ci in complementaritate. Imi plac barbatii puternici si nu vreau sa conduc eu relatiile, ba chiar ma incurca sa fiu obligata sa o fac. Cand mi s-a lasat acest rol, el m-a apasat si m-a obosit, pentru a ma face chiar sa fug. Am nevoie de un barbat puternic.  Ma rog, asta e alt subiect. M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei. Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc. Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou. Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru. Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta…

📌
6💬 read more

Aeroportul. Meu? Nostru?

14 février 2011

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul! p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos « Aeroportul » este o scrisoare scrisa de mine. p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria « criptice » 🙂  « Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce… apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi)…

📌
9💬 read more