regrete

Totul se plateste intr-o zi. Toate alegerile facute. Toate orgoliile, inclusiv cele pozitive. In unele trenuri refuzi sa te urci, din considerente morale. In altele refuzi sa te urci din motive emotionale sau din idealism. Pe altele nu le bagi in seama, nu le consideri trenuri, nu iti dai seama unde merg si de ce, asa ca nu te urci. Abia mai tarziu iti dai seama ca era tren si nu tramvai. Dar cel mai dureros e cand nu poti lua un tren care opreste pe peronul tau, in gara ta, cu invitatie speciala pentru tine, pe carton aurit, cu funda rosie, pentru ca, acum niste ani, ai facut niste alegeri. Totul se plateste intr-o zi, iar viata e ironica, ades. Din pacate, trenul acesta va pleca fara mine, desi adoram destinatia, calatoria, tovarasii de drum, locul care mi se oferea. Asta e. Unele lucruri se invata the hard way. Macar sa-mi mai foloseasca vreodata invatatura asta, sa mai am unde/cand/de ce sa o aplic. Sunt adepta lui « ni remords, ni regrets » (nici remuscari, nici regrete), si asta pentru ca obisnuiesc sa fac exact ce vreau (in limitele social admise, si in limitele legii, evident). Problema e ca acum, desi as dori sa ma sui in trenul care a venit special sa ma astepte, nu pot, din pricina unor alegeri anterioare pe care le-am facut…. Nu, ca sa previn comentarii care ar afirma ca « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », va spun din start ca eu nu sunt niciodata de parere ca lucrurile neimplinite sunt mai frumoase decat cele traite. Eu sunt un om foarte pragmatic, practic, imi place mai mult sa ating decat sa visez. Eu sunt prima adversara a spuselor lui Clemenceau: « In dragoste, cel mai frumos moment e acela cand urci scarile. » Pentru mine, in dragoste, ca si in viata, cel mai frumos moment este cand PIPAI, cand traiesti, cand respiri rasuflarea omului iubit, cand te plimbi langa el, cand razi, cand dormi. Nu cand urci scarile. Acel moment e bun pentru romanticii iremediabili (ca sa nu zic incurabili, sa induc senzatia ca ar fi vreo patologie 😀 ) Nu ca n-as fi romantica, sunt si eu, dar in dozele potrivite, si nu in cazul acesta. Ca atare, trenurile pierdute nu-s niciodata mai confortabile decat celelalte, din start. Sunt foarte realista si analitica. Stiu ce pierd, stiu ce castig. Aici [in subiectul despre care vorbesc] e vorba de pierdere adevarata, nu de iluzii. Este vorba de o certitudine, nu de un « ce-ar putea fi ». De asemenea, sintagma « Intotdeauna trenul pierdut pare mai confortabil decat trenul in care reusesti sa te urci », e o palida consolare, si o autoconvingere, o autosugestie ca nu as fi pierdut nimic. Nu mi se pare fairplay fata de mine insami. Nu-mi place sa ma mint. Ba da, am pierdut, si masor fix ce-am pierdut. Nu-mi place sa ma amagesc. Chiar daca nu-s indulgenta cu mine insami. Prefer asa. Asta e cheia spre perfectionare, spre mai bine, spre a…

Candva, in decursul vietii mele tumultoase, care m-a adus in contact cu multe persoane de toate felurile, din toate mediile sociale, am avut ocazia sa cunosc un om care lucrase la MI. In iunie 90 a fost imbracat in miner, si trimis in Piata Universitatii. Azi e o epava, e alcoolic, incearca sa uite tot ceea ce a facut si e greu de purtat. Zilele lui sunt crunte, trecutul e cumplit, si nimic nu poate schimba acest trecut. Nici macar alcoolul. Un glont in cap? Doar din punct de vedere strict al propriei persoane. Este cineva despre care, daca as auzi ca s-a sinucis, nu m-as mira deloc. Poate oamenii ar trebui sa reflecteze la asta. Isi poarta crucea, cu greu, si nu poate uita. Regretele lui si trairile care-l locuiesc de cativa ani nu scuza cu nimic ceea ce a facut atunci. A ascultat ordinul, pentru ca avea copii, asta este justificarea facila, simplista. In adanc si in adevar, cum viata nu te iarta niciodata, tocmai pentru ca are copii ii este acum cum ii este. Ce le datorezi copiilor tai? Regretele sunt tardive si absolut inutile, iar pietrele de purtat sunt mult prea grele. Si nu dispar decat odata cu moartea. De aceea  zic, poate unii ar putea gandi inainte. Cei mai periculosi sunt lupii cu blana de oaie, ca ei sunt infiltrati fizic sau in alte moduri. In mai-iunie, cand mi s-a intamplat un incident nemaintamplat si nemaiauzit in viata, efectiv nu vedeam miza. Un om cu multi ani de experienta mi-a spus atunci: « nu te-ai gandit ca e politic? » Nu ma gandisem, nu. La ceva timp dupa, am stiut ca asta era. Imi pare rau de oamenii afectati alaturi de mine, din cauza mea, cu tot sufletul imi pare rau. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face « lumea » este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un « curaj vecin cu nebunia ». Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca « dincolo ». Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat. Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: « O femeie de varsta ta nu se imbraca asa. ». Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus « o fata ». Si-n al doilea rand ce inseamna « nu se imbraca asa? » Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti « regulamentari »? Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu « uniforme mentale ». Ingradiri. Teama de « ce zice vecinul ». O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana. Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul « eu am trait, am facut, acum e randul tau », catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare… Azi, inca…