Reglari

(partea 1 a povestii, aici)

Nu era prea comod inceputul acesta de an. Ema trebuia sa o sune pe Ioana inainte de sfarsitul vacantei, si sa-i spuna, cat de delicat putea ea, dar ferm in acelasi timp, ca mai mult decat o prietenie, nu-i putea oferi. Tinea mult la Ioana, aprecia felul ei de a fi, sensibilitatile ei abia aratate, veselia ei, forta ei. Tocmai de aceea dorea sa o previna, sa nu o lase sa persevereze intr-un sentiment ce ar depasi cadrul posibilului. Si asta, inainte de sfarsitul vacantei. Cand vor reveni la birou, vor sta una langa alta din nou, iar totul va trebui sa fi reintrat in ordine deja. Pentru ca invitatiile la cafea, sau rasetele, sau impartasirile de fete sa nu aiba conotatii nedorite. Nedorite pentru Ema, cel putin.

In plus, si-ar dori sa-l sune pe Tudor, sa-i explice ca nu, nu era nimic din toate astea, ca… Asta parea un pic mai dificil. In definitiv, Tudor era un strain. Vedeta grupului, e drept, animalul de prada cel mai ravnit in cercul acela, care o alesese pe ea, facand-o regina si invidiata de toate femeile serii, insa, totusi, un strain. Revenind la viata cotidiana, la dimineti, la lumina soarelui, acesta era adevarul.

Ema incepu deci cu telefonul dat Ioanei. Cu o voce prietenoasa (de ce ar fi fost altfel?) o invita la un ceai, intr-o cafenea primitoare din centrul orasului. Ioana intra in cafenea, se aseza langa Ema, isi scoase paltonul plin de zapada, se scutura si, zambitoare, isi ciufuli parul tuns baieteste, care se turtise sub caciula. “Hei, buna, Ema, frig e afara, si nu mai inceteaza ninsoarea asta!“.
Ema o privea, se gandea la cat de naturala este, insa isi reamintea comportamentul de acum cateva seri si… Nu, e clar, trebuia sa-i spuna. Incepu cu o voce cat de duioasa putea, dar ferma. Ii spuse direct, pentru ca altfel nu stia, nu avea cum… “Ioana, tin la tine, prieteneste. Te apreciez mult, dar nu cred ca pot sa-ti ofer altceva decat prietenia mea. M-ar durea sa iti doresti altceva de la mine. E imposibil. Nu pot. Vreau sa-ti fiu prietena, altceva… nu, altceva, NU.” Teribil de ferm si apasat suna “nu”-ul Emei. Ochii Ioanei se umplura de lacrimi. Rotunde, multe, ele invadara obrajii fetei brusc. Ioana plangea, lacrimile ii alunecau in cana cu ceai… Ema se simti destabilizata rau. Ea, atat de calma in exterior, de obicei, simti ca-si pierde cumpatul, ca aluneca in nesiguranta vizibila. Nu stia cum sa faca. Nu dorise asta. Dorise sa inlature dubiul, sa lamureasca situatia. I se parea normal sa discute deschis. Nu se asteptase la lacrimile Ioanei. Nu stia cum sa o consoleze. Sa o ia de mana? sa o stranga in brate? Si daca toate gesturile astea ar fi interpretate altfel? Nu indrazni sa o atinga. I se rupea sufletul privind-o cum plange. I se parea una din cele mai dificile situatii cu care se confruntase vreodata.
Ema mai respinsese avansuri. Era o femeie atragatoare, barbatii roiau in jurul ei, asa incat fusese des in postura de a-i “pune la locul lor”. Stia cum decurge asta… stia si cum sa-i refuze subtil. Stia cum sa puna problema. Stia si sa o spuna direct, cu cei care se prefaceau ca nu inteleg. Insa barbatii respinsi nu plang. Sau plang, dar nu o fac in fata ta. Sau o fac, dar nu o facusera in fata Emei. Ema se simti atat de singura si de copilita, nepregatita pentru o asemenea situatie. Ce sa faca? Cum sa faca? Ioana continua sa planga, sughita acum… Ema scoase un pachet de batiste si i-l intinse. Mai spuse doar atat, cu o voce firava: “Ioana, nu mai plange, nu am vrut sa te ranesc.” Cand se mai potoli, Ioana incepu sa povesteasca. Astfel, Ema afla ca Ioana nu stie exact cum este, ce este, ca nu isi intelege clar identitatea sexuala, ca nu se simte nici ca heterosexualii si nici ca ceilalti, ca…. Ema ar fi dorit sa o mangaie, dar nu stia cum sa o faca…. O asculta, insa, pe cat de indelung dori Ioana sa vorbeasca.
Iesind din cafenea, in acea seara, simti, totusi, ca a ales sa faca ceea ce era mai bine. Intotdeauna fusese sincera, chiar si cu pretul unui adevar crud, cu cei la care tinea, si in general cu toata lumea. Ema nu se simtea in largul ei in minciuna, ipocrizie sau prefacatorie. De altfel, mintea foarte prost. Si nici nu avea de gand sa invete… I se parea cavaleresc si normal sa spui adevarul atunci cand poti sa o faci. De altfel, si ea prefera adevarul, oricat de crud ar fi el, unei minciuni caldute….

In acea seara, cand se baga in pat, sub plapuma calda, ii jucau in fata ochilor doua imagini: lacrimile teribil de rascolitoare ale Ioanei si zambetul pasional al lui Tudor cand o tintuia de usa, in acea noapte, soaptele lui incarcate de dorinta, mangaierile lui pline de pasiune, amorul acela salbatic … cu Tudor inca nu “rezolvase” nimic.

(va urma)

Despre arta de a spune ce vrei

Una din principalele probleme cu care m-am confruntat aici, la intoarcerea in societatea aceasta, a fost aceea ca oamenii nu au obiceiul sa spuna ce vor, si nici sa spuna ce nu vor.

Oamenii nu spun ce vor pentru ca spun alte lucruri, si asteapta sa intelegi tu ce vor. E un intreg limbaj codat care contine tot felul de chestii alunecoase, jongland intre ce spun eu, ce trebuie sa intelegi tu, sau ce ma astept eu sa intelegi tu. Si ce deduc eu din ce spui tu. Nu sunt de acord cu asta. Am trait intr-o tara relativ normala la cap, matura. Ei bine, in tara aceea matura, am invatat sa spun ce vreau, si sa ascult ce vor ceilalti. Dar sa o aud de-a dreptul, nu sa deduc din tot felul de sarade sau ghicitori. Nu sa orbecaiesc intrebandu-ma: Daca a spus asta, eu ce trebuie sa inteleg?

Stiu, aici e tara in care trebuie, mai ales ca femeie, sa te dai “mimoza”, sa refuzi, ca sa nu pari o femeie usoara. Ceea ce e stupid. Pentru ca in ochii, mintea si inima unui barbat matur, nu esti o femeie usoara daca stii sa spui da, atunci cand esti intrebata. Sau nu, dupa caz. Oricum, sa spui ce vrei. Intr-o societate evoluata zic. Si ma astept ca si aici sa fie la fel, macar la o anumita patura sociala… oameni mai elevati, inteligenti, cultivati.

Refuzul “de forma”, doar ca sa nu pari usuratica, nu foloseste la nimic. E chiar stupid. Refuzul de forma nu are nimic cu usuratatea. Spun asta din pielea unei fete care a fost chiar mult prea cuminte. De fapt, infiorator de cuminte, spre bleaga. Am fost cumintica si invatam bine la scoala (premiul intai pana in clasa a 12-a, 10 la bac la mate si fizica)… Nu am avut prieten, si nu ma interesa aspectul acesta. M-am indragostit la 18 ani de cel care mi-a devenit si sot, si nici ochi n-aveam sa vad macar ca exista alt urmas al lui Adam pe lume… timp de 7 ani. Si ar fi putut dura 70 de ani, fara anumite intamplari…

Ei, asa, cumintica si cu dorinta de a invata, am ajuns in societatea cealalta. Eram diferita de ei, si prin felul de a ma imbraca, eram ca iesita din pension 🙂 Acolo, in societatea aceea mi-am format stilul de imbracaminte foarte sexy, pe care il am si azi, si pe care il voi pastra toata viata. Acolo am invatat ca e normal sa spun ce vreau (instinctiv;  a fost de fapt o lectie pe care eram pregatita sa o primesc, pentru care eram permeabila, care se potrivea structurii mele ca individ, felului in care sunt construita). Si asta nu are nimic de a face nici cu cumintenia, nici cu loialitatea, nici cu fidelitatea. Nici cu alte lucruri. Poti sa fii integra, retinuta, fair, poti sa fii loiala, chiar daca spui ce vrei. Chiar daca stii sa exprimi ce vrei. Asta nu te face nici mai putin feminina, nici mai putin de incredere. Ba chiar dimpotriva, as putea spune.

Ba mai mult, in societatea aceea, daca nu stii sa spui ce vrei, pierzi. De pilda, un exemplu foarte banal. Invitat la masa… esti intrebat daca mai vrei sa te serveasca cu unul din felurile de mancare. Spui nu, ca asa te-a invatat pe tine acasa, ca e bine sa refuzi, asteptand ca gazda sa insiste si sa se roage de tine. Ei bine, nu se va ruga. Daca ai spus nu, inseamna ca nu vrei. Pentru ca daca vroiai, spuneai da. Acest exemplu e primar si foarte simplu, dar extrapoland, acest exemplu se aplica la toata viata.

Mi-ar placea ca si oamenii de aici sa invete sa spuna ce vor, ce isi doresc. Fara teama de a fi judecati. Fara teama de a trece drept altceva. Dar, desigur, si restul societatii trebuie sa fie dispusa sa nu ii judece pentru ca spun ce vor. Lucrurile ar fi atat de usoare si firesti daca lumea ar proceda asa!

Spuneam mai devreme ca aici m-am lamurit in privinta fetelor care se dau mimoze, ca sa nu para usoare. Dar s-au prostit si baietii? Acum ceva timp, am iesit sa dansez, intr-un grup mai mare. Nu ne cunosteam toti intre noi. Era o gasca mare, iar unii, cum era si cazul meu, erau adusi de cineva din grup. Nici nu conta, era ok, dansam, ne distram toti. Am observat la un moment dat ca unul din baieti ma fixa foarte intens. Cu acea privire, pe care stiu atat de bine sa o cataloghez. La un moment dat a prins un loc liber langa mine si a venit. Spre marea mea uimire, cu o mana care-mi atingea aproape coapsa, alaturi de mana mea, incerca sa-mi strecoare o carte de vizita. Fara sa spuna nimic??? Fara sa spuna nimic. Nici macar un “Buna, eu sunt X, cum te cheama?” M-a uimit foarte tare acest episod. M-a nedumerit. Ca sa rezolv elegant situatia, am ridicat mana de acolo si mi-am aprins o tigara. (si fumatul are rolul si rostul lui, cateodata).  Am inceput sa fumez si sa glumesc cu cei de langa mine. Rusinat, a retras mana cu cartea de vizita, a bagat-o in buzunar. S-a indepartat, iar dupa doua minute si-a luat la revedere de la grup si a plecat. Cred ca dupa mintea lui, a suferit un esec in acea seara.

Ingrozitor. Ce lume! Ce maniere! Nu inteleg ce astepta. Sa intind mana sa iau o carte de vizita strecurata in acel mod, pe furis? (ca oferita nu pot spune).  Chiar nu inteleg. Nu musc, arat blanda, sunt blonda si duioasa. Nu cred ca arat fioros, si ca nu putea sa-mi spuna un buna. Sigur, nu venisem decat sa dansez. Sigur, nu asteptam nimic, si nu imi doream nimic. Nu venisem ca sa fiu agatata, si nu cautam niciun fel de relatie. Eram (sunt) indragostita. Dar in niciun caz nu as fi luat acea carte de vizita intinsa atat de urat. Din partea mea, putea sa stea cu mana intinsa 100 de ani. De ce sa nu stii sa spui?  In loc sa se civilizeze fetele, vad ca au luat-o razna si baietii… 🙁