Nu-mi photosopez viata, nu insistati

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAViata unui om nu poate fi 100% fericita, nici 100% nefericita :))) nu am intelege ce e placerea, daca n-am cunoaste durerea. Un om 100% fericit ar fi de internat la spitalul 9, la sectia glumeti iremediabili, simpatici, poate, dar definitiv plecati. Mie-mi sta foarte bine cu 80% fericire 😀 (glumesc, evident).
Si nici nu vreau sa machiez realitatea, nu simt nevoia sa o cosmetizez si sa mint. Sunt cum sunt, si nu vreau sa pozez in mod fals in altceva, cu altfel de viata. Eu cand vreau sa plang, plang. (plang rar, spre niciodata, in public, sau chiar si de fata cu cineva, pentru ca plansul mi se pare ceva extrem de intim. Si pentru ca te vulnerabilizeaza, implicit, in fata celui care e martor la lacrimile tale). Dar sa revenim 🙂  Si cand vreau sa rad, rad. Cand iubesc, iubesc, si cand dorm, dorm 😉
Sunt autentica, nu incropita. Nu pozez in altceva. Ca om, am si defecte, si momente de slabiciune, sunt firesti. Acestea imi apartin in egala masura, ca si calitatile, puterea si fericirea.

Nu simt nevoia sa-mi mistific viata, nici sa fiu perfecta. Mi-e ok cu mine asa, chiar daca uneori ma supar pe mine. Chiar daca uneori sunt exigenta si ma pedepsesc. Cumva, gasesc apoi o cale spre mine. Si mereu ceva de invatat. 
Si nu, n-are a face cu intimitatea, ci cu acceptarea si cu impacarea.
Sunt mereu in cautarea unui mai sus, mai departe, mai bine. Dar e o cursa a mea cu mine. Nu neaparat a mea cu altii. Si, mai ales, dar mai ales, este o cursa corecta. Nu fraudez, nu o iau pe scurtaturi nemeritate, nu “ard” etape. 

Am învățat, de-a lungul anilor, că cel mai greu lucru este să spui adevărul, să zugrăvești realitatea așa cum este ea. Slăbiciunile, micile detalii ale vieții, sunt esențiale pentru ca imaginea pe care lumea o percepe să fie nealterată. [….] Branding, Marketing, PR, Positioning ș.a. nu au niciun rost dacă sunt folosite ca să denatureze realitatea, personalitatea și caracterul oamenilor sau al companiilor pe care aceștia le creează.” (fragmentul este de aici)
EXACT asta cred si eu, si dedic acest fragment, de mai sus,  tuturor celor care se intreaba de ce mi-am pus fotografie la coafor, cu vopseaua pe cap. De aceea, pentru ca sunt o fiinta vesela, si ma joc mult. De aceea, pentru ca  sunt autentica, si, MAI ALES, chiar nu simt nevoia sa par altceva decat sunt. Nici mai desteapta, nici mai frumoasa, nici mai fericita. Sunt ok cu mine insami, nu mi-e rusine ca am vopsea pe cap, sunt tot eu si atunci. La fel de ghidusa, cu aceleasi cuvinte in cap, cu aceleasi sentimente in suflet, cu aceeasi minte, cu aceleasi ganduri, cu aceeasi putere de munca, la fel de amuzanta si de iubitoare de viata.
De aceea, pentru ca micile detalii ne fac oameni. De aceea, pentru ca nu mi-e rusine de/cu mine. Pentru ca nu astea sunt motivele pentru care unui om ar trebui sa-i fie rusine. Ci minciuna, rautatea, invidia, gandurile urate, lipsa de onoare si de fidelitate, lipsa de valori si de principii.
Iar asumarea a ceea ce esti, impacarea cu tine este, de fapt, libertate.
ps. a nu-mi “fotosopa” viata (verbul acesta, teribil barbarism, dar voit, sper ca nu va indoiti de asta), nu inseamna ca arat orice. Exista o perdea foarte groasa intre public si privat. Inseamna doar ca ma asum cu tot ce sunt, si nu pozez in te miri ce.

Fata din vis?

“Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față ” zicea Anatole France, candva.

Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea.
Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): “Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?“. Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns.

Exif JPEGEu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt “atenta” in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂
Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern?

Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma “incalzeste” pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc in visele tale? E mai bine in visele tale decat cu ochii in ochii tai?
N-am raspuns niciodata la intrebare, dar m-am gandit ades la ea in toti anii care au trecut. Si au trecut ceva ani….
Ades, imi fuge gandul la recurenta intrebare {magistrala in felul sau}: preferi sa fii fata din patul meu sau fata din capul meu?

Un pic in aceeasi “vena”, Georges Clemenceau spunea (unul din rarele citate pe care mi le amintesc dintotdeauna): “Cel mai placut moment in amor este acela cand urci scarile.” Cu alte cuvinte e mai placuta introducerea decat “cuprinsul”, mai placut visul decat realitatea realizata. Eu n-as putea spune ca gandesc/simt asa, dar inteleg ce spune Clemenceau, si pare aproape de ceea ce am citat la inceput ca spunea Anatole France. Mai dulce e asteptarea decat implinirea, zic ei.

Natura umana, vesnic nemultumita.  Nevoia de altceva, e poate mai putin constientizat, dar este din aceeasi pornire: visul despre ceva necunoscut. Desi ades, s-ar ajunge la povestea “vrabia din mana si cioara de pe gard”, si “ce-i in mana nu-i minciuna”. Insa pana la o matematica comparativa si o analiza exacta, “necunoscutul” ramane o puternica tentatie, cred, indiferent de structura sau calitatea sa, indiferent de adevarul sau. Necunoscutul iti permite sa crezi ce vrei, sa brodezi, sa modelezi. Realul e real, il iei cum e.

Nu mi-am raspuns nici in ziua de azi la acea intrebare. Atipic mie, caci in general sunt hotarata si spontana, ezit arareori. La intrebarea asta nu stiu nici dupa atatia ani ce ar trebui sa aleg. Fata din vis?
No, am ales sa traiesc prezentul, eu pretuiesc clipa, mai presus de orice. Cumva, acum cred ca sunt si-n visele lui, in ciuda “implinirii” 🙂 Uneori viata alege mai presus de noi, ceea ce noi credem ca putem separa.

ps. Poate de aceea ma trezesc uneori, pentru ca ma viseaza intens. Cineva. Altcineva. Iar visul imi tulbura somnul… mi s-a intamplat de doua ori saptamana asta.

 

 

 

Piatra si zambetul

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare.
M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: “Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa :)” M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja.

Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda…
Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un “alt tărâm”. Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor.
Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri…

Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: “Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni. ” De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit “cu sens”. Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea.
A adaugat: “Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem“, adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar usor. Si anotimpul asta e complicat (ma leg de meteorologie, desi stiu si eu si iarna ca nu e vina ei). Inot spre ziua de maine.

Si-mi amintesc alte cuvinte, ale altcuiva, de curand. Tot mesaj privat, tot necunoscuta. O mama, care mi-a spus ca isi inchipuie ca atunci cand va fi mare, fetita ei va fi ca mine. Mi-a spus ca priveste fotografiile mele si ca seman mult cu fetita ei, ca asa si-o inchipuie la varsta mea. Nu cred ca exista lucru mai frumos pe lume… decat sa-ti spuna o mama ca esti ca proiectia fetitei ei cand va fi mare.
Si in aceeasi ordine de idei, o prietena (de data asta o prietena din real) mi-a scris acum ceva timp ca isi doreste sa fiu si prietena copilului ei atunci cand baietelul va fi ceva mai mare, asa cum sunt prietena lor, a parintilor.
Cred, din tot sufletul, ca dincolo de durerile mele actuale, si dincolo de zonele gri, pentru toate lucrurile astea, merita sa merg mai departe, sa pun un picior in fata altuia, sa pasesc spre ziua de maine, spre un poimaine, spre saptamanile si lunile viitoare, intr-un fel.

Ar fi trebuit sa ies asta seara. N-am putut. Sunt tetanizata, lipita de scaun, de pat, ma misc mecanic, de colo-colo, prin casa. Maine dimineata am un curs. Sper sa pot sa ma scutur si sa ies.
Nu, n-o sa incep sa numar saptamanile. Ar fi de prost gust. Oricum, a le numara inseama ca astepti ceva. Eu, acum, pur si simplu nu mai astept nimic.

Later edit. Azi dimineata, mi-a scris din nou: “Draga mea, de aseara nu fac altceva decat sa-ti citesc notele, mi-ar fi placut sa nu-ti cer nimic dar am gasit prin notele tale trairi si sentimente atat de asemanatoare cu ale mele, mentionez faptul ca eu nu am inteligenta,curajul si taria ta de a scrie atat de frumos si-ti cer permisiunea de a copia o nota de a ta si de a posta-o. Mirandolina, pot spune ca tu mi-ai schibat viziunea de viata, iti multumesc ca existi si-ti doresc tot binele din lume.”

Si da, m-am trezit gri, acum trei ore, o noua zi in care nu astept nimic, in care parca nici cafeaua, pe care o ador, n-avea savoare. Cursul s-a anulat, si ma tot gandeam ce caut treaza… si am citit asta.
Multumesc si eu. Atata timp cat simt ca am forta asta, atata timp cat oamenii isi gasesc ceva, orice,  in mine, am decis sa merg mai departe. E bine ca nu exist degeaba pe lume. Ca folosesc cuiva/la ceva. Uneori nu mai stiu asta. Acum, de pilda…. Dar macar altora sa le dau forta, daca pentru mine nu-s intotdeauna in stare. Ca sa termin intr-un misto cinic, asa cum bine-mi sta: cum era vorba aia? “Cizmarul e cel mai prost incaltat”.