Discurs cu efecte secundare

Eu nu sunt nici isterica, nici exaltata, nici taliban. Sunt destul de potolita, gandesc inainte sa deschid gura, ascult mai mult decat vorbesc, chiar stiu sa inteleg ce spune interlocutorul. L-am votat pe Geoana in 2009, nu din convingere pentru personaj, ci din convingere ca basescu este nociv. Ieri a fost acel discurs al lui Victor Ponta in Parlament, inainte de votul pentru noul guvern, al lui Ungureanu.

Ca sa lamurim niste lucruri de la inceput, ce scriu aici e ce am simtit din prima, la cald. Sunt impresiile mele, analizele din capul meu. Nu am ascultat ce a spus cineva/oricine dupa discurs. Nici Mihai Voicu, (am inteles ca el s-a pronuntat primul), nici restul.
Am ascultat in direct ce a spus Ponta si cum a spus Ponta, iar reactia mea a fost, instantanee, tot in direct (inainte de a asculta orice  reactie, a oricui): am spus ca acest discurs are un continut mult prea conciliant, cu un ton mult prea bleg. Mult prea moale.
Poti sa fii ferm si fara sa fii injurios. Poti fi sarcastic si sa executi in doi timpi trei miscari pe cineva si fara sa fii nepoliticos. Chiar si eu stiu sa tai suflul cuiva si sa-l inghet, fiind extrem de politicoasa, si neridicand tonul. Nimeni nu zicea ca Ponta trebuia sa se isterizeze si sa urle “jos Basescu”. Discursul insa, era mult prea “dulce”. Intr-o tara ideala, poate ca ar fi fost potrivit. Aici, insa, e tara lui basescu, ghinion. De altfel, reactia de peste cateva ore a lui Crin Antonescu a fost ca si cum i-as fi suflat-o eu: “In parlamentul Angliei o fi fost bun, dar aici nu.” Da. In ideal, era buna, dar noi traim in Romania, nu in ideal. Si nu stiu unde-i Ideal asta, ca mi-as lua imediat cetatenie in Ideal. Iar situatia in Romania este asa cum stim ca este.
Nu analizez aici continutul discursului, ci ceea ce el a declansat.

Si inca ceva, foarte important: discursurile nu se masoara in valoare semantica, nici in figuri de stil folosite, in piruete stilistice, in metafore, hiperbole, litote. Discursurile se masoara in efect. Efectul a fost dezastruos, vedeti bine ce a declansat, asta inseamna ca discursul a fost nepotrivit, cel putin nepotrivit, unde cuvantul nepotrivit este folosit cu indulgenta.
Nu e vina celor care au speculat. Au avut ce specula, prosti ar fi fost sa nu o faca, asta e jocul. Normal ca au sarit pe ocazie, era prea frumoasa, le-o ridicase la fileu.
Nu e vina celor care s-au “inflamat”, sau poate este, dar oricum, ei asa sunt. Este insa vina celui care a dat ocazia acestei inflamari.
Iar Ponta nu mi-e antipatic. Nici din cale-afara de simpatic.
Sustin USL-ul. Asta ca sa nu fie dubii, despre cine-as fi si ce doresc, sau ce votez.
Nu e un incident dramatic, se poate repara, dar era preferabil sa nu fie cazul de reparatii. Nu spun nici ca Ponta a tradat, nici ca se rupe USL-ul, astea sunt din seria speculatii sau inflamari. Emit doar opinia mea de cetatean si de comunicator. Judec doar efectele discursului. Si in masura in care efectele au fost atat de proaste, a fost un discurs prost.  A fost un discurs nepotrivit, pentru ca a produs un efect aiurea. La discursuri se masoara efectele, nu tremoloul vocii sau fonemele. Cine scrie sau rosteste un discurs il concepe ca sa aiba un anumit impact. Daca nu te gandesti la reactiile pe care le trezeste, sau le estimezi incorect, cam asta se intampla…

Nu vad in asta o fisura a USL sau alte idiotenii. Vad doar o gafa, si in ochii mei, ea este clara. Cum am spus, nu mi se pare dezastruos, se poate repara. Ar fi fost insa de dorit sa nu existe, e o greutate de care USL s-ar fi lipsit cu placere in perioada asta.

Nenorocirea e ca in lume, majoritatea oamenilor sunt prosti. Nenorocirea e ca discursurile nu-s rostite pentru o minoritate foarte slaba de oameni destepti. Nenorocirea este ce a starnit acest discurs, si da, in masura in care a starnit ce a starnit, a fost o gafa, mentin. Tonul in plus era mult prea moale. Ma rog. Nu m-am luat de el, n-am scris nimic ieri despre asta, nici pe FB, nici pe blog, etc. Departe de mine sa gandesc ca se rupe USL-ul sau sa cer sa iasa Ponta din USL, sau PNL din USL, ceea ce e o reactie idioata, mai ales in momentul actual, o reactie care face jocurile PDL.
Discursul, insa, si nu numai acesta, orice discurs, se masoara in ceea ce produce.
Nu poate sa se produca un cataclism si sa spui ca a fost frumoasa furtuna ce l-a provocat. Nu poti sa omori pe cineva, iar rudele sa-ti spuna: “e mort, dar cu ce maiestrie l-ai casapit“! Desigur, aici am folosit o metafora, exagerand caricatural. Pentru efectele provocate, pe care prefer sa le numesc efecte secundare, ca la medicamente, adica efecte nedorite, aditionale efectelor principale ale medicatiei, de aceea spun ca discursul n-a fost inspirat deloc. Inca o data, poate nu a fost prost in ideal. Dar nu traim intr-o lume ideala, de oameni destepti si fini, care prind nuantele si chibiteaza la un cuvant frumos rostit. Traim intr-o lume de oameni “din topor”. In masura in care discursul a produs lucrurile pe care stim ca le-a produs, el a fost tare-tare prost.

Morala: daca Ponta tacea, filosof ramanea. Discursul lui, cu acel continut si pronuntat in felul acela, a dat prilejul la toate reactiile ulterioare:
1) la specularea discursului de catre pedelisti
2) la isterizarea unora.

Acum sa zambim, recapituland: USL e singura posibilitate de a scapa de PDL.

A conduce: povesti cu sfarsit neasteptat

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult.

Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in “traditie”).
Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la ei chiar se face treaba in stagii, am sa scriu si despre asta odata, adica tii de-adevaratelea locul unui jurnalist plecat in concediu, cu toate sarcinile sale- si esti platit cu salariul sau) pe Coasta de Azur, la sediul unui ziar foarte important. Locuiam in cele doua luni  din acea vara, la La Garde, in campusul universitar, unde, pe timp de vara, inchiriau garsonierele. Toate bune si frumoase, numai ca aveam de parcurs 16 km dus, 16 km intors, zilnic. Si ce kilometri! Si de drum national, si de autostrada, si cu tot felul de “primejdii”, o intreaga aventura pentru o oraseanca proaspata proprietara de permis. Ca si cum viata mea in sine nu era o aventura intreaga, plecata la 18 ani din casa parinteasca, singura, intr-o tara straina, in 1991, cand occidentalii oricum pareau niste extaterestri. La ziar, seara terminam tarziu, ma intorceam noaptea. Alta dificultate, condusul pe intuneric. A trebuit sa conduc zilnic, n-aveam de ales, altfel nu puteam munci. Nu va spun cum plecam. Ma spalam, ma imbracam si porneam. Aveam palmele transpirate de emotie cateodata, imi tremurau genunchii uneori, speriata de lucruri care se petreceau in trafic, dar nu ma lasam, trebuia absolut sa ajung la timp, si sa arat calma, surazatoare, gata de o zi de munca, glumeata si prietenoasa cu colegii, buna profesional, la inaltime. Pai mie cateodata mi se darama lumea pe drum, intr-un moment, si se recladea la loc, atunci cand aveam reactiile potrivite si ieseam spontan din problema de trafic.

Hehe, si autostrazile! Pai acelea sunt autostrazi, nu glume.  A mea era A57, de la Marseille la Nice. Nu umbla nimeni, nici calare nici pe jos pe banda de oprire de urgenta, e complet interzis, iei o amenda de nu te vezi. Nu cum observ eu in Romania si chiar si Bulgaria (lume estica neinvatata cu ideea de autostrada), care mai fac ei un mic popas pe banda aia, mai respira, mai fumeaza, mai una, mai alta. In lumea civilizata, banda aia, asa cum numele sau o indica, este fix pentru URGENTA. Nu te opresti acolo decat daca chiar nu ai incotro.  Pentru fumat, admirat peisajul, facut pipi (alt obicei est European), exista les aires de repos,  respectiv spatiile de servicii. Ma rog, sa revenim. Deci  autostrazile… pai aveam o bucata de autostrada pe care mergeam ca sa ajung la redactie. Ma inghetau autostrazile, mi se pareau monstruoase, imense, demoni de beton si metal, cu mii de masini care merg cu viteze ametitoare . Ma intimidau autostrazile,  ma simteam neputincioasa cateodata… Acolo n-ai ce sa cauti pe autostrada cu mai putin de 80 la ora, iei amenda, sau ai motiv tehnic serios ca sa mergi asa. Asa incat, trebuia sa merg cu cel putin 80, pe langa masini care se miscau cu 130-150… La inceput, nu ma simteam in stare, uneori 80 era o viteza care mi se parea mare, si nu mi-o asumam. Atunci o luam pe drumul national alternativ in loc sa folosesc bucata de autostrada care mi-ar fi scurtat traseul…  N-ai fi zis ca ulterior tot eu eram aceea care mergeam constant  (ani intregi) cu 200 km/ora, pe sistemul “ce-ai fost si ce-ai ajuns”, in sensul bun 🙂

Si uite asa, conducand zilnic, dar zilnic, de cand am permisul, nu numai ca am invatat sa conduc, dar mi-am si descoperit placerea intensa de a o face, abilitatile senzoriale pe care le am. La 25 de ani, cand am venit singura ca fata cu o ditamai masina traversand Europa (3000 de km), toata lumea se mira, si francezi si romani… Iar cand am ajuns la mama, la Bucuresti, i-am spus, cu ochii sticlind: “mama, mi-am ratat vocatia. Sofer de tir trebuia sa ma fac.” Imi placuse enorm, era primul meu traseu singura, 3000 km. Mama, cu ochii mari, rotunzi ca in desene animate: “Du-te si culca-te, spui prostii.”
Apoi a fost deșertul, (București Dakar la volan) si drumul acela,  nu numai lung dar si dificil, o adevarata provocare nu numai din punct de vedere al condusului, ci si al experientelor extreme (umane si de conditii).

La toate astea ma gandeam azi, la un moment dat, conducand spre aici, unde sunt acum… Suna telefonul, mama.  Eu, pe serpentine in Balcani, destinzandu-ma prin condus, raspund. Imi spune ca sotul ei a avut un accident rutier venind de la Constanta. Mi-a stat, evident, inima in loc. E bine, ma rog, cat de bine poti fi dupa un accident.  Recunosc, asta m-a intors pe dos. Si nu-s acolo, nu-s langa ei.  El venea spre Bucuresti nu am inteles prea bine cum, masina vine, ea, pe platforma.

Sunt oarecum bulversata, recunosc. Sper ca maine sa fie senin, si ca ai mei sa se descurce fara mine acolo.

Beau ceva si incerc sa ma destind… Iar aici, parca au stiut ca vin… e numai muzica franceza de cand m-am asezat la masa si de cand scriu… ca o celebrare. Nu zic ca eram vedeta déjà inainte sa apar, ca am tot discutat, asa incat m-au primit razand si exclamandu-mi prenumele! 🙂
Oricum, ca de obicei in tara asta, toata lumea mi se adreseaza in bulgareste sau ruseste, daca sunt singura.  Mai putin astia, ca stiau de unde vin.
Nici nu ma pot supara…. In fata mea, la terasa, e o fetita rusoaica, cu parintii. Blonda, breton, 2 codite. Semanam al naibii, ce as putea sa am de obiectat? 🙂 Candva o sa conduca si ea ca Starsky & Hutch, si o sa colinde lumea, sper, pentru ea 🙂
Acum maica-sa țipa la ea: Pașol!  A mea nu tipa… Lasa ca se face fetita mare 🙂