A l’amour a la mort

cantat_noir_desir_referenceAm tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema.
Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema.

Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta.

Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in “paradis”,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…).

Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa.
Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac.
Uneori, daca nu stii cand sa pleci…
Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort.

Si pentru cine nu stie cine e Bertrand Cantat, va las cu o poveste instructiva, caz de scoala, cum l-as numi. Altfel, misto om, sunt fan, ascultati mai jos cum canta…. Oh, Marlene.

ps. Nu suport nicio forma de violenta. Nu pot sa ma uit la filme de razboi, de pilda, chiar daca sunt filme, si stiu ca sunt filme.

«In 2003, following an argument related to a text message, Cantat repeatedly assaulted his girlfriend Marie Trintignant in a hotel room in Vilnius, Lithuania. She died several days later in hospital in a deep coma, and a post-mortem examination showed she had suffered multiple head injuries. At his 2004 trial, prosecutors said he had hit her 19 times, causing irreversible brain damage, whereas Cantat admitted hitting Trintignant four times, but told the court her death was a tragic accident.[2] He was said to have flown into a jealous rage after she received an affectionate text message from her former husband.[3] The death of Marie caused considerable emotion in France. Nadine Trintignant, Marie’s mother, actively sought a heavy sentence; Cantat’s friends claimed he had been out of his mind and had not intended to cause harm. On 29 March 2004, Cantat was sentenced by Vilnius Regional Court under Article 129 of the Lithuanian Criminal Code to 8 years in prison for murder committed with indirect intent (dolus eventualis), i.e. it was acknowledged by the court that he didn’t want to kill the victim, but foresaw her death as a probable consequence of his acts and was indifferent with regard to such a consequence. The verdict was at first appealed by Marie’s family (who wanted to toughen the sentence), then by Bertrand Cantat (who wanted the higher court to reclassify his crime as a manslaughter and lessen his sentence), but both parties ultimately decided to cancel their appeals, which rendered the first 8 years judgment final.[4] While in Lukiškės prison of Vilnius, Cantat performed on 11 August 2004 a concert for prison’s inmates and administration.

At the request of his lawyers, Cantat was moved from a Lithuanian prison to a prison near Muret, France on 28 September 2004.
Cantat was released on parole on 16 October 2007, after serving half of his sentence. His early release aroused the anger of feminist campaigners and the victim’s mother, who had failed to persuade President Sarkozy and judges to block the early release.[3][5]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Bertrand_Cantat

 

Ziua fericirii

 

eu, de ziua fericirii, mi-am cumparat doua "Be happy" si doua perechi de cirese. Ce usor iti poti face singur fericirea, cateodata ;)

eu, de ziua fericirii, mi-am cumparat doua “Be happy” si doua perechi de cirese. Ce usor iti poti face singur fericirea, cateodata 😉

Cica a hotarat ONU ca ziua internationala a fericirii sa fie 20 martie, adica azi.
Minunat. Cum o fi asta? oare trebuie sa fim fericiti la comanda? Ziua fericirii e decisa institutional, aleator?
Cine nu e gata, il iau cu lopata! Fiti fericiti ca va ia naiba!
Pe locuri, fiti gata, start, fiti fericiti! E 20 martie. Oferta limitata, azi si numai azi, un dram de fericire la pret modic, acum ori niciodata, cladeste-ti alta soarta. Da, pardon, asta e din alt film.

Ia fericirea, neamule!“, striga precupeti in piata. Tiganci, la colt de strada, stau si ademenesc trecatorii cu oferte minunate, de nerefuzat, sub amenintarea unei nefericiri eterne: “Boierule, sa-ti traiasca frantuzoaica, vino sa-ti ghicesc in palma, îți zîc numa’ dă fericire azi, să-mi saie ochii dă te mint!
Blesteme peste blesteme, de habar n-ai in ce colt sa te feresti de fericirea asta ce sta sa-ti sara-n carca de dupa orice rascruce. “Iti dau eu o fericire de n-o poti duce!“, parca auzi, si parca te infiori…

“Să să dea cu limită, să ajungă la toată lumea! Hei, domnu’ cu pardesiu gri din față, n-aveți voie sa luați doua kilograme… sunteți rudă cu vânzătoarea, ha?”

Aia are, aia n-are, asta-i aia marcatoare. Nu spune ca nu esti fericit, te faci de ras, nu esti in randul lumii, esti oaia neagra. Oamenii constiinciosi si disciplinati, sunt fericiti azi din spirit civic. Este o datorie fata de guvernele lor. Da, da, ati auzit bine. Contractul moral de cetatean… Ce dracu’, frate, e dupa capul vostru?

Cica “ONU speră ca iniţiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetăţenilor, şi să nu îşi mai concentreze eforturile doar pe creşterea economică.” Dati-o naibii de criza, de nemultumiri sociale, de cerinte civice. Paine si circ, poate ca le va crea o stare de bine. Sa ne dea Guvernul… ha? Va dati seama cum ar arata o manifestatie in care oamenii ar protesta in fata sediilor guvernelor ca sa primeasca “doza de fericire”? Doza da. Un fel de drog, da. Antrax, aflatoxina, dioxina, etc… 🙂 ce ne-o mai fi punand in mancare.

Avem o zi a indragostitilor (ca si cand ziua n-ar fi in fiecare zi in care te uiti in ochii fiintei iubite), o zi a fericirii acum… Pe cat inteleg zilele de lucruri (ziua ciocolatei, ziua apei, ziua cafelei, ziua berii, ziua…), pe cat inteleg zilele in care celebram oameni (ziua mamei, ziua tatalui, ziua copilului), pe atat mi-e greu sa inteleg zilele unor sentimente, ale unor senzatii.

Ziua asta impusa, pompos numita ziua internationala a fericirii (lor nu le e teama de cuvinte mari, caci, ei, la ONU, sunt oricum, obisnuiti cu pacea mondiala si alte deranjuri severe… casti albastre, razboaie pentru pace, zgomot pentru liniste, petrol contra hrana, etc), pare mai mult un “luati de-aici, azi este,  ce e-n mana nu-i minciuna, credeti-ne pe cuvant, ie-te fericirea, uita-te la ea, nu stii tu, dar asa arata, taci si inghite, mesteca sa nu-ti stea in gat“, la fel cum i-ai descrie unei frigide orgasmul, careia oricum i-ar fi jena sa-ti spuna ca ea nu stie cum e, deci nu intelege. Altfel,  daca nu se decreta ca este pe 20 martie, ziua asta universalo-internationalo-galactica a fericirii ar semana mai mult cu Sfantu’ Asteapta sau Pastele Cailor, uite-o, nu e, ba i-aici, ba nu-i aici, hai la groapa cu furnici…. Pardon, si asta-i din alt film.

Eu am mai spus: “Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia “mare”, desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand “potul cel mare al vietii”, nu stie sa se bucure de viata.” Si mai ales, fericirea nu e o stare impusa. Vine cand vine, pleaca alteori, revine… Important e sa ai si momente mici de bucurie, intr-o zi, intr-o saptamana, intr-o luna, intr-o viata.  Bucurii simple, neimpuse de ONU si de nimeni. Mirosul ierbii, de pilda, o raza de soare… o privire a omului iubit. Nimic nu egaleaza aceste fericiri.

Vorba cantecului: “Sunt fericit, si ma simt bine,
sensul vietii l-am descoperit, intalnindu-te pe tine.
Cand eram mic, priveam spre soare,
intrebandu-ma ce e fericirea, acum stiu, sunt baiat mare.
Fericirea e-un lucru marunt, e o aripa care vibreaza,
fericirea e-un lucru mic, un pitic ce danseaza”

Eu in rezumat

Sunt o fiinta complexa si complicata, stiu si eu asta. Uneori, cand ma revolt, ma gandesc ca mi-as dori sa fiu mai simpla. Uneori, ii invidiez pe cei care gandesc putin. Imi inchipui ca e usor in pielea lor, ca nu au dileme, ca nu au intrebari, framantari, ganduri. Nu dureaza mult, de fapt nu as da pentru nimic felul in care sunt, oricat de complicata si alambicata as fi. Nu as inlocui cu nimic gandurile pe care le am, felul in care resimt emotiile, in care iubesc, in care privesc lumea.

Sambata, m-am intalnit cu un prieten vechi, care mi-a prezentat un prieten de-al lui si mai vechi. “Jucam fotbal prin 73“, au spus ei, la care eu am zambit. In 73 eram abia nascuta, ei, copilasi de 6 ani, jucau fotbal deja :)Jucau fotbal in cartierul in care m-am nascut eu, desi aveam sa ne cunoastem multi ani mai tarziu, in cu totul alte imprejurari.
M-a induiosat cum m-a descris. Ma cunoaste demult, sa tot fie 9 ani. Si ma cunoaste si in momente bune si in momente rele, si in bucurii si in depresii adanci, si cand sunt si docila si naravasa, si nebuna si cuminte, si severa si duioasa, si cand imi apar vehement ideile si cand las de la mine, ma cunoaste pana si cand ma supar si nu vorbesc luni de zile.
A spus, ca sa ma rezume, ca o prezentare: “Ea are o rezistenta psihica si fizica iesita din comun. A trecut prin lucruri grele, drame cumplite care i-au solicitat psihicul, si incercari fizice grele. A fost in desert, e rezistenta si fizic, neobisnuit de rezistenta. In schimb, uraste orice fel de violenta” (si a completat cu povestea concreta din care trasese concluzia asta). A mai adaugat: “Cu ea, poti vorbi orice. Nu am bariere de comunicare cu ea, nici subiecte tabu, este ideala ca partener de discutie, se poate vorbi orice si oricat cu ea.”

Mirata ca cineva din exterior a putut rezuma atat de bine ce e in mine, am realizat ca a surprins bine esentialul fiintei mele. Stiam ca are un bun simt al observatiei, diseca lucrurile si le exprima coerent si concis. Cred ca “m-a povestit”, m-a desenat in cateva propozitii mai bine decat m-as fi exprimat eu insami pe mine.

Asa e, sunt rezistenta dincolo de limite, si imi place sa le tot imping si sa le largesc si pe cele existente. Nu-mi place sa-mi reziste ceva, sunt exigenta cu mine insami. Vreau sa ma depasesc. Si vreau sa inteleg resorturile lucrurilor.
Da, ador discutiile, n-am tabuuri si nici subiecte interzise, n-am limite si limitari conversationale. Imi place sa jonglez cu ideile si cuvintele, sa rasucesc orice problema pe toate partile, sa vad lucrurile din toate unghiurile imaginabile si din vreo doua-trei neimaginabile, nascocite pe moment. Am spirit ludic si puterea sa zambesc si in momente grele, sa glumesc oricand.

Si, intr-adevar, urasc orice fel de violenta. Din toata fiinta mea. Nu ca miss Univers, nu militez de forma pentru pacea in lume. Ci din toti porii, cu toate resursele mele. Urasc razboiul, pumnii, palmele, tensiunea, ridicatul vocii. Orice manifestare violenta ma sperie, ma blocheaza, ma incranceneaza. Putine lucruri ma fac sa plang in public. Violenta e unul dintre ele.

Da, multumesc, V, a fost un bun rezumat al fiintei mele. Ai surprins din mine exact esentialul. Alaturi de iubire si de scris, de rezistenta fizica si psihica, de placerea pentru discutii, faptul ca nu suport violenta este definitoriu.