Intotdeauna cu explicatie

20160208_171414Viata mea intreaga nu este ceea ce scrie pe Facebook, si nici ceea ce scrie pe FB nu sunt in totalitate eu“, scriam in aprilie 2013, aici.
In continuare, partea cu adevarat privata a vietii mele nu se afla scrisa pe bannere in intersectii, nici in ziare, si nici in retele sociale sau pe internet, in general. Faptul ca impartasesc multe din gandurile mele, nu inseamna ca impartasesc si ce mi se intampla, in totalitate, in adanc, in intregime, cum vreti voi sa numiți lucrul ăsta.

Aceasta precizare fiind din nou facuta, tin sa fac niste constatari despre niste zile pe care le-am petrecut cu contul de Facebook dezactivat. Unii oameni au stiut unde sa ma caute si sa ma intrebe (sms, alte genuri de contact – mesagerii, altii au scris Mirandolinei, ca Mirandolina nu a fost dezactivat), altii nu neaparat. Unii au intrebat terti, oameni pe care ii stiu apropiati de mine. Sigur ca sunt magulita de grija pe care o au oamenii, de atentia de care ma bucur. Insa un lucru m-a cam bulversat: oameni cu care n-am avut in viata mea nicio problema, niciun diferend, nicio disputa, isi puneau problema daca i-am blocat.
In primul rand ca eu nu blochez, mi se pare o reactie extrema, disproportionata, nejustificata. In al doilea rand cum sa blochez oameni din senin???? Nu stiu altii cum sunt, dar eu sunt logica, coerenta si consecventa. Nu blochez oameni asa, fara motiv. Eu nu blochez oricum, cum am mai spus mai sus, dar daca prin absurd as bloca, oricum nu asa, din senin, intr-o buna dimineata.
Mai mult de atat, cineva care m-ar supara ar sti chestia asta. Nu s-ar pune problema sa nu afle de la mine, din prima, in direct. Asa sunt eu, asa procedez. Nu blochez oameni, si nici in viata reala nu exclud oameni din viata mea inainte de a le spune ce m-a deranjat, ce m-a ranit, cu ce m-au suparat. Nu stiu altii cum procedeaza, eu asa fac, si asa mi se pare firesc si de bun simt. Eu nu dispar niciodata fara explicatie. Cel caruia nu i-am dat o explicatie inseamna ca stie oricum implicit din desfasurarea evenimentelor ce s-a intamplat.

Cat despre dezactivarea contului… Ehe… da, uite ca am chef sa fac asta. Stiu ca sunt distractiva, si ca multi mi-au simtit lipsa (mi-au spus asta). Inteleg. Ideea e ca, asa cum am mai spus acum ceva ani, aici, nu am semnat un contract cu nimeni ca furnizez divertisment sau ca-mi expun viata.  Nu vreau sa par vanitoasa, ca nu sunt, dar constatasem deja asa:
” Pana si cei mai tacuti si umbriti urmaritori, cei care aruncau priviri razlete si nu sopteau nimic prin gaura cheii, pana si aceia s-au simtit “furati”, frustrati, inselati. Pai cum indrazneam eu sa astup gaura cheii? Cum aveam tupeul sa le iau jucaria? Si in plus, “fara tine e gol”. Da, dar eu nu ti-am promis nimic. Nici tie, nici lui, nici ei. Nimanui dintre voi. Eu nu am semnat niciun contract cu nimeni cum ca intretin atmosfera. Nici ca furnizez entertainment.  Da, stiu, inteleg, e gol. Voi priviti in continuare pe unele gauri de chei, ale altor usi, dar nu exista nimic dincolo. Adica exista, dar e ca si cum n-ar fi. Dincolo de acele usi sunt oameni goi de continut. Fantome. Gramezi de copy-paste-uri umane. Nimic autentic, nimic original, sau prea putin. Nicio despletire spontana, veritabila. Niciun vers, nicio lacrima reala. Nicio stralucire. Da, stiu, va pot intelege tristetea si sentimentul de lipsa. V-am creat o adictie si apoi am retezat din radacina. Insa sa stiti, n-am premeditat nimic. Stiu, a fost placut sa ma priviti, sa aveti senzatia ca ma posedati prin acea gaura de cheie. Sunt delicioasa, stiu si asta, si nu-i lipsa de modestie… o stiu, mi-au soptit-o unii dintre voi, altii au suspinat-o, altii au scris-o, altii mi-au transmis-o telepatic. Insa lumea exista si inainte ca eu sa va las sa ma priviti. Si trebuie ca voi sa existati si dupa ce nu ma mai priviti, chiar daca viata pare brusc mai putin colorata, mai anosta si mai terna.”

Altfel, privesc in fiecare zi apusurile. Merg special pentru asta.

Si uite ca…

… au trecut trei saptamani. Daca sapte zile erau ca sapte luni, ca sapte ani, ca sapte rani adanci, trei saptamani sunt deja trei eternitati. Si uite ca…. au trecut trei saptamani. O eternitate, doua eternitati, trei eternitati. Sfarsite-nesfarsite. Ciclice. Privesti in fata si nu distingi nimic. Privesti in spate si nu vezi drumul pe care ai pasit ca sa ajungi aici. Te-ai tarat, pe branci, prin praf, crezand ca ai sa mori, dorindu-ti asta aproape. Cand te-ai “ridicat” in genunchi, era deja un mare progres. Acum pasesti, e adevarat ca pasii-s sovaielnici, ca te clatini, ca inca tremuri, ca privirea ti-e tulbure. Dar stai in picioare. Mergi. Pari normal. Privesti in oglinda si ti-e greu sa te recunosti. Lumea (prieteni, cunostinte si noi oameni abia intrati in viata ta) iti spun ca arati bine. Privesti grabit peste umar, intrebandu-te despre cine este vorba. Tu? Iti pare imposibil.
E totusi neverosimil ca atati oameni diferiti (si care nu se cunosc intre ei) sa te pacaleasca. Unii (cea mai mare parte) habar nu au prin ce ai trecut/treci. Probabil au dreptate spunandu-ti ca arati bine. Te feliciti in gand pentru puterea de a parea normal. Pentru forta de a fi senin in exterior, de a-ti pastra limpede privirea albastra. Numai tu stii cat ai plans. Te intrebi daca nu s-au decolorat ochii… Mai sunt albastri? Mai sunt oglinda sufletului tau curat, de copil, care iubeste? Mai sunt? sau sunt hâzi, albi, goi?
Este ora cinci, buna dimineata“, spune vocea de la televizor. Acesta merge, ca zgomot de fond, fara ca tu sa auzi mare lucru. L-ai deschis masinal cand ai intrat in casa, la 1.45 dimineata, dar n-ai auzit nimic inainte de fraza asta. Abia-ti auzi gandurile, cum sa auzi emisiunile? Te ustura ochii, te ustura mintea, te ustura fiecare bucatica de corp, departe de fiinta iubita, dar nu poti sa dormi. Nu poti pentru ca nu-ti dai voie. Nu inchizi lumina. Ti-e teama.

Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua “nopti” care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urât, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Parca tu te-ai fi vazut facand asta….. Niciodata, evident. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo…
Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei, nu mancasei, vomitasei. Te razbunasei pe propriul tau corp, flamand de fiinta iubita, dar departe de ea, ca si cand era vinovat de aceasta departare. Il adusesei, pe acest sarman corp, la limita de jos. Nu rezolvasei nimic. Rezolvasei doar ca la un moment dat, cand mai rau nu se putea, fizic, …pai ai reinceput sa dormi, sa mananci…. sa respiri, ca intr-o tresarire de instinct de conservare, de animal ranit. De curand ai gasit in frigider placinta, lucruri de care uitasei, efectiv. Pur si simplu, acum trei saptamani, rupere de film, la propriu. Totul ti-a iesit din minte. Si atunci, pauza, nimic, gol.
Ai ocolit acele zone care-ti aminteau prea tare, te-ai fi zvarcolit pe pamant numai apropiindu-te…. Te-ar fi ars, te-ar fi omorat. N-ai mai privit in acea directie. Te-ar fi durut inca si mai rau.

E lumina printre draperii. Marti dimineata. De ce? Pentru? Inutil. Dor de el. Trei eternitati. Si cate eternitati vei putea inca sa rezisti?