Nombrilism si superficialitate

Strigat de telespectator revoltat: m-am saturat de televiziunile astea care fac zilnic stiri despre ce audiente au avut ei!  E minunat ca au audiente, cifrele acelea sunt pentru ei, pentru panoul de onoare, pentru prime interne si felicitari sau dimpotriva, pentru sactiuni, cifrele acelea sunt importante pentru analize interne, pentru profesionistii domeniului si pentru buyerii de publicitate, pentru publicatiile de profil, dar nu pentru publicul larg. Desigur, poti sa o anunti si pentru publicul tau, ca sa se simta bine, O DATA, dar nu zilnic de cateva ori, ca deja e absurd. Si nu prezinta niciun interes, pe larg, cu cifre desfasurate. Daca ma plictiseste pe mine, care am legatura si cu presa si cu publicitatea, cum o recepta romanul mediu stirea asta ? E dovada de nombrilism: eu, presa, vorbesc despre mine, presa. Rolul presei nefiind nicidecum sa se intoarca spre ea insasi si sa devina subiect.

Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: “Fetita cu nas de clovn” (locul 1), “Viol filmat in Rusia” si “Nu e cu nasa”, referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor.
Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, “vai, nu se poate”. Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor “de stiri”, rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. “Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam”, probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos.
Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj sa se confrunte cu telespectatorii ei fata in fata? Nu, nu pe forumuri cu moderare, nu, nu in posta redactiei mimata, nu, nu in interactiuni aranjate. Uite, de pilda in Franta (da, stiu, iar Franta!, dar mi-e exemplul cel mai la indemana, caci il cunosc in mod nesuperficial), un canal de televiziune are o emisiune sambata la pranz (pe o transa orara foarte vizionata), in care da cuvantul telespectatorilor, care critica alegerile editoriale, sau le lauda (mai rar lauda, caci de obicei lumea suna sa se planga, ca peste tot in lume). Iar un jurnalist, numit “mediator”, explica aceste alegeri editoriale, la nevoie acceptand ca da, n-au fost fericite… Iar din asta jurnalistii invata zilnic. De la public.

Nu, nu fac pe lupul moralist, si nu spun ca presa din alte tari e perfecta. Nicaieri nu exista presa complet morala, perfecta, sistem ideal. E utopic. Dar hai sa nu abdicam chiar de la toate principiile. Hai sa avem bariere, limite, norme, principii. Hai sa avem decenta. Hei, alo, mai stie cineva ce inseamna decenta? Iar asta nu se poate face decat cu oameni cu o anumita structura.

Iar structura aceasta implica si baze solide. Dincolo de hecatomba tonelor de facultati private din cele mai diverse domenii, s-a gasit si Intact Media Academy sa afirme ca in schimbul a 1500 de euro, in trei luni, “te face” jurnalist. In primul si-n primul rand, jurnalist nu te face o scoala. Jurnalist te nasti sau nu. Jurnalist e o stare de spirit, nu o meserie. In scoli asimilezi niste tehnici, niste cunostinte de baza, niste principii. Dar jurnalist ori esti ori nu esti, ai asta in sange sau NU AI. Flerul, nasul, simtitul informatiei, dorinta de a afla, cheful de a chestiona, le ai inascute sau nu le poti lua de nicaieri. Dar, sa fim seriosi… Trei luni, 1500 de euro si iata, esti jurnalist? Mare gogomanie. Si ce valoreaza “diploma” aceea? Eu zic ca nimic. Inca o data, sa ne intelegem, nu afirm ca sistemul din alte tari e perfect, nu s-a inventat inca tara perfecta, ca daca s-ar fi inventat, deja eram in avion cu destinatia Perfectia, insa un exemplu bun si serios e sistemul francez. Nu exista universitati de jurnalism ca ciupercile dupa ploaie. Exista OPT scoli de jurnalism mari si late pentru o tara de 60 de milioane de locuitori. Ar putea sa existe si 80, insa tot degeaba. Caci cele opt scoli existente sunt “recunoscute de profesie”. Asta e cea mai inalta garantie. Recunoscute de profesie inseamna ca jurnalistii care ies din aceste scoli sunt angajati oriunde in Franta, in orice fel de presa, caci TOATA presa din Franta (toti patronii de presa, de oricare fel) recunosc profesionalismul acestor scoli. Am facut una din ele. Intr-adevar, continea enorm de multa practica (50%). Dar nu dura 3 luni, nu-si bate nimeni joc de tine sa te faca sa crezi ca “iesi” jurnalist in 3 luni.

Si o alta intrebare: nu vi se pare mai mult un mecanism de facut bani pe banda rulanta mai degraba decat altceva? De ce sa scoti jurnalisti pe banda rulanta intr-o tara unde presa e intr-o pasa ciudata, intr-o tara in care sunt dificultati in acest domeniu? Unde sa fie absorbiti acei jurnalisti, presupunand prin absurd ca ei sunt jurnalisti si calificati dupa trei luni? De fapt ce faci? pregatesti someri? A réfléchir.

Mai catolic decat papa

De ceva timp mi-am dat seama ca sunt cel mai aspru judecator al meu, si ca uneori, pentru respectarea principiilor, imi tai propria craca de sub picioare. Uneori esti propriul tau dusman, iar eu, fara sa intentionez asta, imi sunt uneori propria piedica.

Si nu mi-e bine asa. Ma lupt cu tendinta asta, de a fi mai catolica decat papa. Nu-mi iese intotdeauna, deoarece e intiparita adanc in mine. Mama a intiparit-o, crezand ca face bine. Ea insasi este un om cu principii solide si valori importante. Din aceia care aproape ca nu par reali, atat de nestirbite sunt principiile dupa care isi construiesc viata, si atat de ideale sunt lucrurile in care cred.

M-a crescut si pe mine in aceleasi idei, crezand ca face bine. Pana la un punct, a procedat bine. Dar dincolo de un punct, nu. Imi dau seama ca a tine cu ghearele si dintii de niste principii ideale iti poate chiar face rau.
Ades am pierdut in viata pentru ca nu am reusit sa fiu flexibila si m-am crispat, tinand stindardul sus, stindardul unor idei pe care nimeni nu le aplica. Atentie, nu militez aici pentru lipsa valorilor, sau pentru renuntarea la idei nobile. Ci pentru putina adaptabilitate. Pentru ca a ramane glacial, intepenit in ideile inaltatoare dar utopice, te indeparteaza de realitate, te face sa pierzi.
Zilele trecute, discutand cu mama la telefon, i-am spus: “Daca, prin reducere la absurd, as face o crima, tu m-ai condamna! Esti mama, si totusi n-ai trece peste asta, cred ca m-ai denunta!“. A recunoscut ca da.
Dar nu se poate asa ceva ! Nu se poate sa fii mai nemilos cu tine insuti si ai tai dragi decat cu oricine altcineva. Este severa si exigenta cu ea insasi, si mi-a insuflat si mie asta. De aceea uneori mi-e greu sa ma imprietenesc cu mine. De aceea ma crispez si reactionez des prea politicos, prea cuminte, prea “cum trebuie”… Sunt judecatorul meu cel mai aspru, fara pic de indulgenta.

Pur si simplu, sunt prizoniera principiilor mele care nu, nu ma intelegeti gresit, nu sunt rele, dar sunt prea duse la extrem. Nu traim in romanele secolului 19, in literatura romantica. Si totusi, eu ma comport ca si cand as fi coborata fix de acolo, descinsa in lumea asta, dar tinand principiile la rang de lege suprema. Desigur, am o minte deschisa, receptiva, care analizeaza si intelege multe. Am calatorit mult, am trait in alta civilizatie, am iubit, am ras si am plans alaturi de alti oameni. Mi-am ales o meserie prin excelenta de oameni adaptabili. Dar in strafundul meu, puternice, de netrecut, ca gratiile si barierele unei temnite, stau neclintite principiile. Incerc sa ma ameliorez zilnic. Incerc sa nu-mi fac macar mie rau, atunci cand aleg sa tin prea mult cu ghearele si dintii de principii. Nu e o “munca” usoara. E complicat si cateodata nefiresc, caci principiile sunt inglobate in fundatia constructiei mele interioare. Cateodata reusesc mai mult sa “ma inteleg” cu ele, alte dati nu reusesc deloc sa cad la intelegere cu mine insami, macar in favoarea mea.