Intoarcerea

Nu uitați in această noapte să dați calendarul cu doua luni înapoi și să returnați mărțișoarele “, zice cineva, desigur, in gluma. E gluma, dar pe mine m-a atins undeva adanc.
Ma invoiesc sa dau inapoi nu numai martisoarele, ci toate cadourile, nu doar materiale, ci si imateriale, nu doar ale oamenilor, ci si ale vietii, as inapoia TOT, daca s-ar fi inventat ceva sa ma intoarca undeva, sa ma intoarca candva.
As inapoia si intelepciunea pe care mi-au dat-o anii. Si cinismul. Si puterea. Si desteptaciunea de a trece peste dezamagiri. Si sutele de carti citite intre timp. Si dragostea pe care am purtat-o barbatilor mei. Si orgasmele. Si kilometri de asfalt inghititi. Si noptile in desert, si aventura Bucuresti-Dakar. Si reusitele profesionale. Si cafelele cu cantec. Si cele fara cantec. Si bronzurile atator veri. Si fericirile intense. Si apusurile de la Sozopol. Si sutele de pantofi.
Si m-as intoarce inainte sa moara Philippe.

Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….

Timpuri

image

pana alaltăieri, numai basista nu ma facuse nimeni….
Ce vremuri…. Si imi cutreiera sufletul o primăvară invizibilă, imperceptibila
Sa aveți o primăvară frumoasa.

Posted from WordPress for Android