Var Matin, mon journal, mon amour

Ultima seara la sediul din Ollioules

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul.
L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si.
L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul.

L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii.

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura.

L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat.

L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste “mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’}

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata).

L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci “bain de minuit” in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans l’eau, a Portissol. L-am iubit, ca pe locul unde ai redactia pe malul marii, fata in fata cu esplanada, si cand termini de scris, te duci direct la plaja, cu colegii.

L-am iubit cu pasiune si fidelitate, ca pe un loc in care te duci sase ani, o familie adevarata. Ca pe un loc unde oamenii intra ca invatacei, si din care ies la pensie, dupa 30 de ani, cu mandrie, dupa o cariera demna de stima.
Ca pe un loc in care esti dat exemplu pentru seriozitate si rapiditate. Ca pe un loc unde esti admirata si iubita, cu adevarat.

L-am iubit ca pe un loc cu oameni de stanga, care te iubesc desi esti de dreapta si refuzi sa te inscrii in Syndicat National des Journalistes (de sorginte socialista).
L-am iubit ca pe un loc unde te iau la reuniunile lor sindicale, pentru ca esti prietena lor,  desi le declari nonsalant ca esti PRO-PATRON, acest capitalist putred, si pro societatea capitalista.

L-am iubit ca pe un loc unde ti se spune ca esti sigur de la KGB pentru ca pasesti hotarat si porti si tocuri (deci tropai ca garzile cand se schimba tura), ca esti sigur de la KGB pentru ca ai memoria numerelor de masini, spirit de deductie si observatie, vezi mai multe lucruri decat media oamenilor, si le folosesti cu cap.

L-am iubit ca pe un loc unde oamenii sunt atat de normali, frumosi la minte si deschisi, incat, daca ti-ai facut treaba, dansezi pe mese cot la cot cu redactorul sef, joci carti, bei pastis, whisky, sampanie, rose de Bandol, zilnic, sau iti schimbi, dintr-un pariu, rochia sexy, albastra, mulata, cu un coleg, care iti da pantalonii si tricoul sau, de doua ori prea mari pentru tine. Si apoi il ameninti ca nu i le mai dai, si ca il lasi sa plece asa, acasa.

L-am iubit ca pe un loc unde cresti armonios ca om, ca jurnalist, ca femeie, ca prietena.
L-am iubit ca pe un loc pe care nu ar fi trebuit niciodata sa-l parasesc, si care va ocupa pe viata un spatiu enorm din sufletul meu.
L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul, asa cum amar aveam sa-mi reamintesc asta, cand un prieten a ajuns pe acolo, exact la Sanary, (inainte nu stia cum e), si m-a sunat de acolo cu urmatoarele cuvinte, neprecedate de salut si de nimic “Caca-m-as in nasul tau de proasta, aici e paradisul pe pamant, ce cauti in Romania” (scuzati-mi expresiile dure, dar sincer, nu sunt elocvente daca nu sunt redate in toata deplinatatea lor)

Fotografiile acestea erau din ultima seara in care tipografia aceea mergea. Urma sa schimbam tipografia, si sa parasim acel sediu, de la Ollioules.
Var Matin, apartinand grupului Hachette Lagardere, fuziona cu concurentul sau, Nice Matin, ziar stapanit de o familie din Nice, dar in actionariatul caruia, reusise sa intre, intai tiptil, apoi majoritar, dupa moartea capului familiei, acelasi grup Hachette Lagardere.
Deoarece li se parea contra-productiv sa pastreze doua titluri care sa se concureze pe aceeasi regiune, au decis sa fuzioneze ziarele.
O pierdere enorma pentru locuitorii zonei (care nu mai aveau doua voci, doua versiuni, doua interpretari), si pentru jurnalisti…

Echipa BTL MediaCom a luat premiu la Campionatul international de gatit in aer liber

Aveti un reportaj foto cu autori combinati, aici.
M-a amuzat ideea participarii la Campionatul International de Gatit in Aer liber, in parcul Izvor, si , recunosc, am vazut in acest eveniment, care imi placea ca si concept, si o ocazie potrivita de a ma promova. Si nu in ultimul rand, de a “scoate capul in lume”, caci ma lupt de aproximativ doua luni cu o amenintare de depresie…

Vineri am facut cumparaturile, pregatirile (gandisem aranjamentul standului, imbracamintea), avand in vedere ca la notare, juriul putea acorda cate 10 puncte si pentru aceste aspecte.

Decisesem demult, si fara sa ezit, reteta pe care aveam de gand sa o pregatesc. Doua motive puternice pentru aceasta alegere: 1.mi-e draga mancarea asta, si de cate ori am facut-o, am starnit numai admiratie; 2. e simpla de facut.
Am banuit ca in aer liber, cu mijloace limitate, nu e cazul sa ma intind la multe ore de preparare, cu focul pe care nu-l stapanesc la fel de bine ca pe cel din bucataria mea.

Si am stiut ferm de la inceput ca multe sanse am daca imi cultiv brandul meu personal, atentia pentru detalii, si daca aranjez masa cum as face-o acasa, in culorile vii pe care le am si la mine (de cand am reusit sa scap de mobila neagra care era in ea insasi motiv de depresie).

Am dormit putin in seara de vineri spre sambata, adica mai exact, 3 ore. Dupa 3 ore, scularea la ora 7.30. La 9-9.30 trebuia sa luam standurile in primire. Concursul incepea la ora 11. Noi participam la Competitia de Gatit in aer liber, sectiunea Plita. Alaturi de mine, in echipa, s-a inscris mama, careia ii multumesc enorm pentru sustinerea la toate nebuniile care-mi trec prin cap. Si bineinteles, in echipa noastra erau prezenti Zeta si Zorro, cu papioane rosii, de sarbatoare, asortati la culorile echipei (caci evident, ce culoare ma poate caracteriza pe mine mai bine decat rosul… si albul vara– fara nici o conotatie:) )

Zeta nebunica

Zorro, ganditorul

Ne-am ciondanit un picut pe diverse teme, dar mama s-a prins repede in joc, si a avut idei, ba chiar dorea sa ne inscriem la mai multe categorii (vroia sa participe cu spuma ei de capsuni, unul din hit-urile ei personale gastronomice, la sectiunea desert, si cu faimosii tocinei la sectiunea gatit la plita).

Desi am vazut de dimineata ca sunt multe standuri cu profesionisti, multe restaurante (Cabana Vanatorilor, Rozmarin, etc), si desi concursul avea ca regula ca toti participam si concuram in acelasi timp, nu pe sectiuni profesionisti-amatori, nu m-am descurajat, caci cred cu putere in faptul ca daca ai o personalite puternica, pe care stii sa ti-o afirmi, aceea e sansa ta. (si rezultatul nu m-a contrazis)

Am facut escalop cu smantana si stafide, voi da si reteta pentru doritori. De aceasta mancare ma leaga multe amintiri placute. Am invatat sa o fac in Franta. Nu cred ca-mi amintesc, din pacate, cum si de unde, si nici cand am facut-o prima data. Insa stiu sigur ca toti cei care au avut ocazia sa o guste, (chiar si pretentiosii), m-au laudat, m-au admirat, au mai cerut. Am facut-o de zeci de ori de atunci, si cu acelasi succes. E una din armele mele secrete, toti adora mancarea aceasta:) O insotesc cu orez basmati, simplu si parfumat, dar se poate acompania si cu cartofi natur, sau pommes noisette.

Zis si facut, am venit de dimineata, am carat apa, am carat mesele, am carat butelia si arzatorul, am aranjat mesele, am executat chestia, fara emotii, degajata, doar putin nervoasa, caci din cauza oboselii, ma agasa orice. Ciudat a fost ca nimeni nu a verificat ca venisem cu ingredientele crude si ca gatisem acolo. Oricine ar fi putut veni cu mancarea gata facuta, si doar sa o incalzeasca. Dar in ruptul capului n-as fi facut acest lucru.

Exact amuzamentul acesta era, sa ma chinuiesc stand pe un scaunel si sa gatesc pe o plita pusa direct pe pamant intr-un parc din mijlocul Bucurestiului. Era pacat sa strici tocmai esentialul. Si sa nu uitam, eram acolo pentru FUN.

Ma imbracasem in rochie rosie, evident. Pe deasupra croisem pentru mine si mama cate un sort rosu cu alb din metraj de la Ikea, din care facusem si una din fetele de masa. Am avut pantofi rosii de lac, cu toc, care au fost prilej de contradictie cu mama. Insa ei fac atat de tare parte din brandul meu personal, despre care vorbeam mai sus, incat ar fi fost inselatorie sa imi pun pantofi fara toc (eu care nu port niciodata asa ceva – cu exceptia proiectului din campania de asta toamna – chiar a trebuit- dar din punctul meu de vedere, in toamna am fost ca si in desert, absolut deghizata, ca si costumatie: blugi, pulovere, fara tocuri, uf).

Eu sunt eu, iar eu sunt blonda in rochie rosie, cu pantofi cu toc, cu doi catei cu papion rosu, care gateste frantuzeste, si care prefera sinceritatea fara complexe. In cea mai mare parte a timpului, ma simt bine cu mine insami, si asta se simte si in exterior.

M-am bucurat enorm ca, dintre prietenii pe care ii invitasem, multi au reusit sa vina, chiar si cei despre care stiam ca au o zi foarte ocupata (cununii si botezuri).

M-am bucurat enorm si ca, pe parcursul zilei, am avut ocazia sa fiu alaturi de unii dintre cei care-mi sunt aproape.

 

Dragii mei, sa stiti ca a contat enorm sa va am langa mine. Imi pare rau pentru cei care a trebuit sa plecati inainte ca mancarea sa fie jurizata si sa o putem manca. Dar, va promit ca raman datoare cu acelasi lucru, sa va invit la o cina acasa, la care sa gatesc, evident, mancarea premiata:) Asa, imi veti vedea si casa, dupa ce am virat de la negru la culori;)

Ca si concurs, nu a fost instituita o limita de timp pentru gatit, fiecare trebuia doar sa anunte cu un sfert de ora inainte de a termina, pentru ca juriul sa poata trece si sa faca jurizarea. Intre timp, echipa noastra a spart un castron, verzui, asortat cu toata vesela si masa, gandit pentru a servi in el carnea cu sos. M-am necajit rau, nu atat pentru castron (da-l incolo, mai iau unul, cioburile aduc noroc), cat pentru ca nu aveam rezerva, si-mi lipsea:( Aveam si alt castron, din bambus, tot verde, dar era prevazut pentru orez, si forma lui era prea adanca, nu era asa intins ca cel din ceramica, astfel incat nu prea era adaptat pentru mancare cu sos, fara de care sosul s-ar fi strans la fundul bolului.

Am gatit repede, si inca ma stresam ca nu destul:) Insa am fost a doua care m-am dus sa anunt ca sunt gata. Gemenii astia si viteza lor…:) Ulterior am constatat ca a fost o strategie foarte buna, cu adevarat, desi recunosc ca e inascuta si nu a fost premeditata. Spun ca a fost o strategie buna, in primul rand pentru ca juriul nu era blazat, nici plictisit, erau la inceput si aveau timp, chef si dispozitie buna. In al doilea rand, au venit sa jurizeze intr-un sfert de ora de la anunt. Ei bine, aveam sa vad mai tarziu ca altii, care terminasera peste un timp, au asteptat si cate doua ore de cand au anuntat. De exemplu vecinii nostri de stand, niste clujeni super draguti, un cuplu foarte linistit si implicat in ceea ce faceau, de la un restaurant cu specific indian. Ceilalti vecini, pe partea cealalta, erau un restaurant din Pantelimon, La Gilbert, care au facut un spectaculos miel la gratar si un peste.


Alaturi, la alt stand, era pensiunea Rozmarin din Predeal. Multe echipe de la restaurante, hoteluri. Bella Italia, Hotel Paltinis, Pensiuni din Bucovina, Riksos Hotel din Turcia, etc… Toti acestia concurau cot la cot cu noi, cu care trebuia sa ne batem. Iar noi nu puteam castiga decat avand un brand puternic, si afirmat. Sigur, meseria lor e sa gateasca. Dar sa nu uitam ca meseria mea este sa COMUNIC:)
Care pe care, cu armele lui secrete;)

 

Fiecare sectiune avea juriul sau. Juriul de la sectiunea mea, sectiunea Plita era format din Antonio Passarelli, (de la Danut SRL), Cristian Zgabercea, de la Consiliul Judetean Constanta, Jakob Haussman, (vedeta tv a emisiunii “Hai sa bucatarim”), Horia Virlan (de la Cireasa de pe tort). Ei, oameni importanti si priceputi.
Insa eu am fost degajata, am suras frumos, am stiut ca e un atu sa surad si sa fiu draguta, (imi cunosc puterea de seductie, chiar daca in unele momente din ultimele luni am cam uitat si ma incerca in perioade negre o neincredere in mine). Cu ei, am fost dezarmant de sincera ( am spus “bine, eu sunt aici absolut amatoare, dar imi place sa gatesc, cand am pentru cine”).

M-au intrebat cum am facut-o, au pus intrebari precise si punctuale, iar eu am raspuns sincer si deschis, fara emotii, surazand, chiar ma amuza ideea. Eram degajata si pentru ca nu era o lupta de orgoliu, iar pentru mine era deja frumos ca eram acolo, si ziua chiar a fost reusita.

Evident, unul dintre cei din juriu, a inceput sa ma intrebe daca am o carte de vizita sa-i dau, ca vrea sa vina la mine in fiecare seara, sa manance ce gatesc. Cu aluzii ca ma place. Magulitor, totusi;) Iar altul se prefacea ca o suna pe sotia lui si ii spunea ca acela face pe cocosul 🙂 Show:)) Deja cunosc placa cu venitul la mine:) Mai am un “client” care se tot auto-invita la micul dejun, dar a tot fost refuzat politicos de fiecare data;) El tot insista, eu tot ocolesc.

 

Cateii au fost exemplari, si-au jucat bine rolul de parte a echipei. Au avut si ei parte de pui si orez. Ultima parte a zilei am petrecut-o singuri, eu, mama si cateii.

Costica a plecat acasa, era cald, foarte cald deja si obositor.

Eu eram “pe rotule” de oboseala, dar eram atat de bucuroasa de ziua petrecuta, si atat de euforica, adrenalina la maxim, incat efectiv nu reuseam sa ma conving ca e mai bine sa plec. Oricum, nu aveam pe unde sa scot masina, printre corturi, standuri, vizitatori.

Pana la urma, cu regret, am plecat, pe la 6 si ceva.
M-am bronzat ca tractoristii, dar nu, cu urme de tricou, ci de rochie:)
(va continua)





Ieri a fost ziua in care am participat la Campionatul international de gatit in aer liber, in parcul Izvor.