Cinci ani

Astazi s-au implinit 5 ani de cand scriu pe blog. Fara sa fi dorit vreodata sa-mi fac blog 🙂

Participasem la un concurs de gatit in aer liber si vroiam sa povestesc prietenilor mei, si sa pun pozele undeva usor accesibil. Deci online.
Si uite asa a inceput. De scris, scriam eu mult si demult, dintotdeauna. Dar nu mi se parea ca am de ce sa am blog, sau ca am nevoie.

Prima postare a fost asta, aici.
Cinci ani, si parca era ieri, in acelasi timp.

Apoi m-am mutat aici, cred ca prin februarie 2010.

Scoala vietii… fara numar {matricol}

Ipoteza: Se da postarea urmatoare:

sincaiMinunat. Numai ca acela e liceul meu, un liceu prestigios din Bucuresti.  Unde, pe vremea mea cel putin, se invata, si se invata serios.  Unde am avut diriginte de limba romana la o clasa de mate-fizica, in care eram olimpici la mate, ceea ce nu ne impiedica sa citim si sa judecam (noroc cu dirigu, pentru care era important sa citim si sa ne exprimam despre ce am citit, nu sa tocim papagaliceste niste comentarii scrise de altii si vehiculate- stim toti despre ce comentarii literare vorbim aici).

Bun. Am crezut ca nu vad bine de oboseala (e ora 3 dimineata si sunt in spital de 3 zile, cu tot felul de luat sange, analize, nebunii).
Ma mai uit o data. Si inca o data. Si inca o data.
Nu, asa ceva nu se poate. Desigur, se intelege de la sine (hm, nu este, totusi, asa de sigur ca intelege toata lumea, de la sine),  e o gluma.
Dar UN LICEU NU FACE O GLUMA.
Un liceu e un liceu, iar contul unui liceu este destinat altui gen de comunicari.
Cum ar fi sa faca scoala mea de jurnalism din Franta, pe contul sau de Facebook, glume cu stiri false?

In plus, Gheorghe Sincai. Deci am zis bine, Sincai. “Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. […] A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.
În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: AbecedarulGramaticaAritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.” (sursa aici)

Deci, repetam impreuna: ABECEDARUL…  A-BE-CE…. Nici macar nu era fizician sau matematician, era filolog.
Acum repetam postarea: “Scoala vieti, care o face toti baieti!!!“, la care e atasat un link catre un clip de pe youtube, cu descrierea urmatoare: “NOU! Prima facultate din Romania pentru baetzii si fetele care a picat Bacul! Inscreri moka! Locuri fara numar!” Ce, ma?

Nu, deci nu. Nici ca gluma nu poate sa existe in contul unui liceu. Si cu deruta din ziua de azi, in educatie si in general, de unde stii cati o iau de buna? Doar scrie in contul “Colegiului National Gheorghe Sincai”, nu?

Nu pot sa cred decat ca e o regretabila gafa si ca va disparea aceasta postare de acolo cat mai rapid posibil.
Cu regret profund, un fost elev mandru ca a terminat Sincai.

ps. Pana sa apuc sa scriu postarea, cineva a comentat, cu o observatie…. Deci o tin pe a lor, dupa reactie 🙁 N-avem noi simtul umorului, sau ceva.

sincai1

In spatiul nostru propriu suntem singurii stapani

Cand intri intr-o casa, in vizita, nu te apuci sa zugravesti peretii, nici sa schimbi draperiile sau canapeaua. Iti plac sau nu, nu le modifici, si nici nu sugerezi acest lucru proprietarului casei decat daca ti se cere parerea, sau daca e casa unui prieten foarte bun. Nu schimbi, de asemenea, nici aranjarea in spatiu a mobilei. Nu schimbi nici macar apa la flori. Iar daca misti un scaun, il asezi la locul sau dupa ce te ridici.
In acelasi mod, nu vii sa ii spui cuiva ce sa scrie pe blogul lui, in contul lui personal de Facebook, in profilele sale personale de pe internet. E teritoriul fiecaruia, si-l administreaza fiecare cum crede de cuvinta. Are drept de viata si de moarte pe teritoriul respectiv. Taie si spanzura, decide unilateral, si asa e logic. La el acasa, fiecare este Dumnezeu.
Nu poti sa vii sa-ti dai cu parerea nici despre ce ar trebui sa posteze, nici despre ritmul postarilor (“scrii cam des“). Scriu cand vreau eu, si ce vreau eu. Nu-ti place, nu citesti, simplu. Skip, si gata, problema e rezolvata. La ce serveste selectivitatea, liberul arbitru? Nu, nu ma poti obliga sa scriu cum vrei tu. Nici ce vrei tu. Nici cat vrei tu. E gresit pusa problema asa, si ma infurie atentatul la libertatea mea personala. Corect este sa nu citesti ce nu-ti convine.

Reflectam la astea demult, si i-am pus la punct pe diversi in decursul timpului, care dadeau indicatii despre ce si cum ar trebui sa scrie alte persoane. Dar pentru ca subiectul a redevenit actual, intr-o discutie de azi, intre doua persoane, m-am gandit sa si exprim.

Deci ia aminte: daca ti se pare ca ceea ce vezi seamana cu ceva ce nu doresti sa vezi, iar ochii tai se simt agresati, esti liber sa:
a) nu citesti
b) “hide” postarile persoanei care nu-ti convine (daca asta se petrece pe Facebook)
c) unfriend.

Nu poti indica, nici macar in gluma, ce sa posteze cineva in contul sau propriu. Ce inseamna asta: “Hai sa ne ocupam de lucruri mai interesante adica muzica“? (indicatie pentru cineva care posta politic– si evident insotit de acuzatia ca “e campanie electorala“) Asta am vazut eu azi dimineata, intr-o discutie.
Hai sa fim seriosi. Dialogul civilizat si disputele sunt una, directivele de a scrie ceva mai degraba decat altceva in propriul tau cont sunt deja altceva. Fiecare considera folositor altceva. Fiecare crede relevant alte lucruri. Suntem subiectivi, si e normal sa fie asa. Fiecare are profilul lui propriu, in care posteaza ce si cum vrea, ca de aceea se numeste personal. Politica, muzica, bancuri, panseuri proprii, citate, pisicute, catelusi, prostii, orice.
Nu cred, in continuare, ca trebuie sa indicam altcuiva ce ne-ar placea sa citim. Cred, mai degraba, ca fiecare posteaza ce doreste, iar trierea apartine ochiului cititorului. Acolo este filtrul. Daca tu consideri inutil/jenant/nefolositor /neavenit/nedorit/deplasat/scandalos/manipulator, nu citesti. Simplu. Si cu variantele mai radicale propuse mai sus. Mi s-a intamplat sa am in lista oameni care postau manele, sau care dadeau share la poze de femei (anumite poze, daca ma intelegeti din priviri). Nu i-am interpelat, nu i-am apostrofat, nu le-am facut morala si nu le-am indicat ce sa posteze. I-am lasat in lumea lor. Unfriend, simplu si eficient. Nu-mi place sa citesc, nu te citesc. Nu apreciez sa am contact cu tine, il rup. Simplu ca buna ziua.
Ideea e: cheia e selectivitatea, nu datul cu parerea in mod gratuit si incercarea de a impune cuiva ce sa scrie. Iar selectivitatea este in ochiul receptorului, nu al emitatorului. Fiecare avem personalitatile noastre. Mai mult sau mai putin conturate. Mai mult sau mai putin pregnante. Unii au mai mult de spus, altii prefera sa priveasca, sa asculte, sa posteze poze cu floricele si catelusi. Unii au idei proprii (mai bune, mai proaste, asta e discutabil), altii tac. Este in regula sa discuti, atunci cand subiectul te intereseaza, chiar si in contradictoriu, daca discutia e civilizata, argumentata si ramane decenta. Insa nu e in regula sa  ii dictezi cuiva cam ce ar trebui sa scrie in contul propriu, pe blog sau oriunde altundeva pe internetul asta mare, sub propria sa semnatura (respectiv nickname, pseudonim).  Nu dictam nimanui ce/cum/cat sa scrie. Si nici nu trebuie sa avem pretentia ca ceilalti sa scrie dupa dictare. Nici sa dezvaluie din ei mai mult decat ceea ce au decis sa fie public.

Nu ma intelegeti gresit. Nu recuz feed-back-ul, ba chiar dimpotriva. Feed-back-ul este minunat, nu numai bine venit. De aceea scrii, in principiu, pentru ca ai ceva de impartasit, si te intereseaza si parerile altora, altfel nu ai scrie online, ci offline, in propriul computer, sau pe un caietel. Deci discutiile, atata timp cat pastreaza un ton civilizat, sunt minunate, chiar si parerile contrare, sau cateodata, mai ales acelea. Aduc un real progres. Schimburile inteligente de pareri sunt o bogatie inestimabila.

Dar de aici pana la a indica ce si cum si cat sa scrie altcineva… Hehe, e cale lunga. Ca sa iau exemplul meu. Eu scriu mult. Sunt intr-un anume fel. Recunosc, am un anume fel de a fi. Unii pot adora, altii pot de-a dreptul detesta. E dreptul lor, nu ne putem aprecia toti intre noi, ca aici nu e raiul. Si da, scriu mult. Sunt constienta, eu pot constitui o reala problema in listele cu putine persoane (pana in 200 de persoane, e complicat, cred ca news feed-ul e plin de mine). Bun, dar chiar si asa, nu mi-ai putea spune: “scrie mai rar, ca scrii prea mult.” Cum adica? Mai ales ca in general la mine oamenii vin ei spre mine (rar trimit eu friend request, foarte foarte rar). Nu-ti convine, nu citesti. Hide/unfriend, dupa caz. Dar nu sa imi spui sa scriu mai putin 🙂 Bun, asta e o situatie ipotetica, din fericire n-am avut asemenea “cereri”. Le-as fi intampinat cu mare caldura, cum vedeti 🙂

Ca sa ajung la o concluzie: avem destule ingradiri in restul timpului. Nu intelegeti gresit libertatile din online. Spatiul personal al cuiva este personal, are drept exclusiv asupra acestuia. Hai sa ne respectam un pic. Buna vorba asta in contextul acesta: “Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.” In spatiul nostru propriu, scriem fiecare ce dorim, zugravim peretii lumii in culorile in care dorim sa o facem… Nu-ti plac culorile peretilor lui X? Du-te-n culorile tale, simplu. Intre culorile peretilor tai, placuti vederii 🙂