Facebook a ucis Yahoo Messenger

Codat, FB a ucis YM 🙂 Cel putin in ce ma priveste. Oricum, la mine in messenger n-au intrat niciodata decat oameni cunoscuti (cunostinte exclusiv virtuale ca exceptii absolute, si in cazuri absolut speciale), si, in general, n-am avut multi oameni niciodata in messenger. Sunt destul de selectiva (ca sa nu spun sever ca sunt foarte selectiva), si nu mi se parea ca am nevoie de discutii private cu oricine.  Asa incat, multi ani, la mine in messenger au existat putini oameni, si aceia din real, si evident ca nu toti cei doritori din real. Era doar un mod mai rapid de a ma gasi, sau de a-i gasi (in epoca asta in care mare parte din munca noastra se petrece in fata computerului).
A, trec peste faptul ca inainte de messenger am folosit ICQ, ca atunci deja o sa spuneti ca sunt dinozaur 🙂  Nici nu-i tare gresit, am intrat totusi in al treisprezecelea an de prezenta online.

YM-ul a fost magistral la timpul lui. Doar ca timpul lui e un pic apus, cel putin asa simt eu. Eu, recunosc cu mana pe inima, la mine messengerul a fost UCIS de FB 😉 Pur si simplu. Ar putea parea un pic ciudatel ce spun, ca FB-ul a ucis YM-ul, in masura in care stau cu chatul de la FB inchis (cu MICI exceptii, si asta)…. E ciudat doar in aparenta, in adanc, nu e.

Pur si simplu, pentru ca internetul s-a dezvoltat foarte mult, brusc am simtit ca am multe {prea multe?} porti de comunicare deschise. Suficiente, oricum. Inventar: am doua adrese principale de email (una profesionala, una personala), plus nenumarate adrese secundare (nu mai zic), am trei numere de telefon mobil, si vreo doua fixe, am mesajele private de la FB (a nu se abuza de ele!!! dar exista, ca posibilitate), am profilul de FB in sine, partea publica, unde pot fi abordata suficient de usor, am profil de LinkedIn, de Google+, pana si de Twitter (nu stiu de ce zic “pana si de”, ca am cont din august 2007, printre primii romani, dar acest “pana si de” se refera mai mult la faptul ca nu prea mi se potriveste acest minunat Twitter).
Acum, ziceti voi daca nu-s suficiente feluri de a ma contacta… Messengerul a devenit, incetul cu incetul, obsolet. Asa l-am resimtit. Nu l-am mai deschis, nu l-am mai folosit. Il mai deschid acum, cand si cand, foarte rar, si atunci cu scop precis. Il deschid ocazional si specific, pentru o discutie programata, in general legata de profesional.

Daca tot vorbesc de YM, mi-am amintit stresul unora despre detectoarele de stare (online/invizibil/offline). In primul rand ca minunatele detectoare de stare dau rateuri, nu functioneaza corect. Pe incercatelea. Pentru ca eu, fiind unu tehnica, doi Toma Necredinciosul, testez tot 🙂 Asa ca va spun ca toate dau rateuri. E gresit sa va incredeti orbeste in ele. In al doilea rand, si cel mai important din lume, chiar daca cineva vede ca esti conectat in starea invizibil, nu s-a inventat inca device-ul sa vada daca esti sau nu FIZIC asezat in fata tastaturii. YM-ul poate fi conectat si tu plecat de acasa. De cate ori nu faceam eu asta… Asa ca…. no stress. {asta va spune cineva care statea mereu online, in nenumaratii ani cat l-am folosit. Asta si datorita faptului ca avand lista bine selectata, n-aveam de ce sa stau invizibila…}

Am stabilit, stiti unde ma gasiti. Ca sa intru pe YM, trebuie sa-mi dati telefon, mail, SMS, mesaj privat 🙂
Da, si am si cutie postala. Zicea Beigbeder: “Oamenii se omoara pentru ca posta le aduce doar pliante publicitare.”

ps. Messengerul n-a purtat niciodata numele meu, nici pe aproape macar, exact ca sa scap de toate cererile nedorite, sau de toti neavenitii. ID-ul meu n-ai cum sa-l visezi, n-ai cum sa-l ghicesti, n-ai cum sa-l inventezi. Trebuia sa ti-l fi dat eu, ca sa-l fi stiut 🙂

Epistole pentru eternitate

Recitesc acum cartea 199.000 lei de Frédéric Beigbeder. Printre alte adevaruri, m-a strafulgerat un pasaj: <In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>

Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu.

Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori.

Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii…

Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi.
Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu.
Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate.
Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului.
Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine.