Discutiile in contradictoriu te definesc

discutieFelul in care negociezi, construiesti, argumentezi si termini o discutie in contradictoriu spune foarte multe despre personalitatea ta, mult mai mult decat discutiile consensuale.

Chiar daca pleci de la ideea ca nu doresti si nu trebuie sa-ti schimbi parerea initiala, blocarea, ridicarea vocii, incapacitatea de a argumenta sau de a purta discutia timp de mai multe minute, dovedeste un spirit inchis, si cumva, nepoliticos. Zidirea dupa o parere, oricat de valida ar fi ea, nu este benefica. Iar daca dupa discutie ramane o amarala, un gust ciudat in mintea si-n sufletul celui care a purtat-o, e clar ca ceva “a scartait”. Intr-o discutie in contradictoriu iese imediat la iveala cat de flexibila iti este personalitatea, cat de dispus esti sa accepti diferentele, cat de educat esti sa asculti inainte de a vorbi, cat de mult construiesti argumente in favoarea parerilor proprii, sau daca le inghiti de-a gata, nemestecate si ca atare ti-e greu sa le argumentezi.

Pana la urma, iritarea intr-o discutie in contradictoriu e invers proportionala cu gradul in care esti dispus sa acorzi libertate celor din jur. Dorinta de impunere cu orice pret denota si o inchistare a mintii si, cateodata, o slabiciune, sau o teama de confruntarea cu alte idei, o frica de eventuala daramare a sistemului de valori, a sistemului de gandire… O nesiguranta de a pasi in alt univers.
Uneori, chiar daca ai dreptate, chiar daca stii asta si esti ferm convins, trebuie sa stii sa-ti temperezi discursul, sa asculti, cateodata chiar sa te opresti. Este, intr-un fel ca un dans. Un dans al ideilor, al cuvintelor, in care trebuie sa-ti “simti” partenerul si sa faci pasi raspunzandu-i.

Nu iubesc nimic mai mult decat o discutie in contradictoriu purtata cu maestrie, ca un duel elegant si rafinat. Chiar daca “oponentii”, reprezentanti ai celor doua idei contrare, pleaca din discutie exact cum au intrat, fara pareri schimbate. A contrazice elegant si sustinut, fara note false, fara resentimente, fara nervozitati, si a pleca senin si demn, respectandu-ti interlocutorul, care a facut acelasi lucru, este o adevarata arta. Cunosc putini artisti 🙂

 

Dragalasenie versus constiinta

prapastieTu esti prea draguta ca sa vrei sa superi pe cineva, pe oricine“, am auzit de curand, “si n-ai refuza“. Suprinzatoare lucruri aude omul despre el insusi. Sigur, nu neg, sunt draguta, si nu vreau cu dinadinsul sa supar pe cineva. Dar, atentie! Nu supar pe nimeni atata timp cat nu mi se cere sa fac lucruri care-mi contravin, care-mi displac complet, care nu ma reprezinta. Cand balanta dintre ce simt eu ca vreau si ce asteapta altii de la mine este debalansata, si inclinata, se termina si dragalasenia mea. Si nu de altceva, dar stiu ca daca as face, doar din amabilitate, lucruri care nu au legatura cu mine, ar suna fals, ar fi o ipocrizie pentru cel de alaturi, si in plus, mai devreme sau mai tarziu, cand ti-e lumea mai draga, odata ma apuca si rastorn tot 🙂 Glumesc, nu rastorn, dar asa, metaforic…. Deci ba da, as refuza. Mi se pare un lucru important sa stii sa spui nu, cand sa spui nu, dar si CUM sa spui nu.

Nu cred ca foloseste nimanui sa facem lucruri mult diferite si indepartate de ceea ce suntem noi insine. Se creeaza prapastii peste care, ulterior, e greu sa construim poduri. Si cand ti-e lumea mai draga, te trezesti ca stai langa un om care nu e ce credeai, sau ca tu nu esti ce credea el, dar ai facut eforturi… Si deodata ti se ia de facut eforturi… caci, in afara de naturalete, de firesc, de lucrurile care “curg”, e greu sa mentii pe termen lung un comportament fortat. Si te indepartezi, si te instrainezi, si nu e bine pentru nimeni.

Desigur, nu spun ca nu trebuie sa facem eforturi pentru cei dragi, sau pentru prieteni, nu spun ca nu trebuie sa facem si ce isi doresc ei… Spun doar ca nu trebuie sa ne indepartam prea mult de noi insine…

O cu totul, dar cu totul alta discutie e ca dorintele fiintei iubite sunt mai presus decat dorintele mele (tes désirs sont des ordres et non pas tes désirs font désordre 🙂 ), si-atunci nimic nu mi se pare prea greu, prea departe, prea sus, prea complicat… nicio insufletire nu e comparabila. Cand ceva ii place lui sau el isi doreste ceva….

Tacere si taceri

Tacerea poate fi respect, dar tacerea poate fi si impotență. Lucrurile rostite, cuvintele, au cateva intelesuri si nuante.
Tacerea insa, are infinite nuante…. Lasa prea mult loc de interpretari. Nu te poate duce gandul intr-o directie. Poti merge cu gandirea in orice directii doresti.

Cand rostesti ceva, lucrurile au interpretari. Cert, mai multe. Desigur, exista neintelegeri deviate din cuvinte gresit interpretate. Dar cuvintele spun ceva. Cuvintele sunt un punct de pornire. Iar neintelegerile pot fi lamurite prin alte cuvinte, suplimentare. Prin intrebari, precizari, raspunsuri.

Tacerea e arida si te ingheata, uneori. Tacerea poate fi si complicitate, dar tacerea poate fi si glaciala. Tacerea poate sa denote si cumintenie si politete, si cumpatare. Dar tacerea poate fi si o cumplita neputinta. Tacerea poate fi durere, doliu, pustiu si pustiire. Tacerea poate fi dezastru. Tacerea poate fi cataclism.

In acelasi timp, uneori, tacerea este intimitate, caldura. A tacea impreuna cu cineva inseamna ca iti e cu adevarat apropiat. Cu un om “strain”, in relatii conventionale, simti nevoia sa mobilezi timpul prin conversatii de circumstanta, de politete, amabilitati. Nu poti sa taci fara stanjeneala decat alaturi de un prieten adevarat sau un om extrem de apropiat sufletului. Iar unele taceri, din acestea, intime, sunt inca si mai calde decat orice vorbe. Evident, tacerile pot fi insotite de priviri, sau de gesturi….

Am fost candva, in viata, protagonista unei conversatii telefonice formate din taceri (da, ce straniu!). Teoretic, suni pe cineva ca sa vorbesti, nu ca sa taci in cea mai mare parte a timpului… Si totusi…

Desigur, am fost si parte a unor taceri intime, atat de bune, atat de dulci, atat de linistite, neintrerupte decat de mici intrebari, de priviri complice, de o atingere…

Insa, in general, tacerea e nelinistitoare. Tacerea e infricosatoare. Dincolo de tacere se poate ascunde orice. Prefer un lucru dezagreabil rostit, decat o tacere care poate masca absolut orice.

Si da, viata este prea scurta ca sa nu spunem ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce dorim.

ps. sper ca se intelege bine ca nu fac deloc apologia tacerii, ba dimpotriva. Cuvintele imi plac prea mult. Si mai cred si ca avem datoria sa spunem ce simtim. Fata de noi insine, in primul rand. Si fata de interlocutor, evident.