placere

Aproape toate viciile la un loc. Cele mărturisibile 🙂 și cu o bricheta în rolul madeleinei lui Proust 🙁 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu inteleg ca in cursul vietii iti poti schimba niste idei, despre oameni, lucruri, imprejurari. Chiar zice francezul: « il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis. » Schimbarile reflecta si progres, uneori maturizare, intelepciune. Toti ne schimbam. Schimbarea inseamna viata, gandire, reactie. Anotimpurile se schimba, noi ne schimbam. Culorile se schimba, noi ne schimbam. Oamenii merg in diverse directii. Uneori e normal sa iti modifici parerea. Poate un om in care ai crezut a luat-o razna, poate face lucruri incompatibile cu ideile tale sau cu moralitatea, sau cu orice consideri important. La fel cu obiectele. Poate, folosind un obiect, un lucru, observi ca nu e la inaltimea a ceea ce credeai. Dar sa iti schimbi parerea si sa fii inversunat impotriva a ceea ce ti-a placut/ai iubit, nerecunoscand ca ti-a placut, este de rea credinta si denota incorectitudine. Am tot vazut reactii din astea si ma mahnesc teribil. Nu prea pot sa inteleg. Si mie mi-au placut oameni care nu-mi mai plac, si lucruri care nu-mi mai plac. Dar nu neg ca mi-au placut, e ca si cand nu m-as respecta pe mine si as nega o parte din mine insami. Ceea ce e indoielnic si dureros. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zice un proverb francez « Il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis« . Cu alte cuvinte, orice om isi poate modifica parerea pe parcursul vietii, si e cumva normal sa o faca, tine de evolutie, de progresul gandirii, de invatarea din circumstante noi, diferite. E firesc sa tragi concluzii din lucrurile prin care treci, e la fel de firesc ca in functie de unele evolutii, sa iti poti modifica parerea. Ce este insa regretabil, de neinteles, urat, necavaleresc, incorect si ne-nobil este sa te prefaci ca nu ti-a placut niciodata ceva/cineva care nu-ti mai place. E la fel ca in iubire. Poate intr-o zi, din diverse cauze, nu mai iubesti omul pentru care ti-ai fi dat si sufletul. Dar sa contesti ca l-ai placut, ca l-ai iubit, e ca si cand nu recunosti o parte din tine insuti, ca si cand te renegi, ca si cand te contrazici si iti modifici istoria. Si asta nu poate sa-mi placa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Discutand, imi spune: « Nu stiu sa nu fac nimic« . Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul « indoctrinati »), in cultul muncii. Cica: « Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza. » Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu. « Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai » este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. « Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc » e o prescurtare « partizana », care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte. Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie… Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o « boala », o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab. Eu as « face nimic » cu mare talent, daca as avea o renta 🙂 Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, « as face nimic » cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori… Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta « este munca », dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea « sa stau » 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It