pictura

Arta e despre emotii, iar emotiile sunt subiective. Toti avem lucruri care ne induioseaza, toti avem tabuuri sau puncte sensibile, subiecte care ne provoaca stari diverse. Toate trairile anterioare, toate valorile, toate negatiile au legatura cu felul in care percepem lumea. Fiecare cu lentila noastra proprie, niciuna ca a altuia. Prin ele receptam mai bine sau respingem ceea ce privim. Arta nu e masurabila, nu este concurs de alergare 1500 m garduri, sa determini precis cine a trecut primul linia. Nu e saritura cu prajina, sa vezi care a sarit mai mult, mai sus, mai repede. Iar faptul ca mie nu-mi place o pictura, nu-l face pe pictorul acela mai putin valoros, nu-i scade cota. Eu nu sunt Dumnezeu. Sunt un privitor intre mii de alti privitori, si nu cantaresc mai mult sau mai putin. Am constiinta acestui lucru. Mie, de pilda, nu mi-a placut niciodata si nu-mi place Sadoveanu. Asta nu-l face mai putin Sadoveanu, mai putin adevarat, mai putin merituos. Nu am citit « Pe aripile vantului ». Daca o carte nu ma « prinde » in primele 40 de pagini, degeaba, n-o continui. Insa asta nu o face mai putin importanta in istoria literaturii mondiale, faptul ca mie nu mi-a placut, sau ca nu am citit-o.  O face doar cumva mai mult sau mai putin importanta in raport cu mine, in istoria mea personala. Si mai am constiinta unui lucru. Fie ca-ti place tie, privitor, fie ca nu, omul acela poarta harul in sine. El nu e mai mare sau mai mic pentru ca il place sau nu-l place cineva. La un moment dat poate avea recunoasterea generala, si atunci e asimilat cu un varf in domeniul sau. Asa functioneaza lucrurile si este bine ca este asa. Cum bine spunea AD: « Indiferent de cum schimbi macazul, viata te va duce inevitabil din punctul A in punctul B. Podiumul este inventat pentru looseri, nu exista decat locul 1. » Cand faci ceva nu concurezi decat cu tine insuti, de fapt. Cu cat ai fi putut tu sa fii de bun. Nu cu vecinul. Desigur, daca lucrurile pe care le faci intrunesc aprecierea publica, cu atat mai bine. Daca nu, asta e. Oricum, ceea ce ai este in tine, porti inauntru. Faptul ca lumea te intelege, te cautioneaza, te place, nu te face nici mai valoros, nici mai putin valoros.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…