Momentul in care mi-au dinamitat copilaria

casa1

Casa mea materna, latura dinspre strada Nerva Traian, In dreapta se vede coltul dinspre Str Alexandru Moruzzi, unde era tot casa noastra.

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra.
Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi….
Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja….

In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel.
Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi…

Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti….
Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie.
Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima.

Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere.
Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii.

Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba a sters de pe fata pamantului tot ce aveam, tot trecutul meu. Si daca as vrea sa trec pe acolo si sa privesc lucrurile… ele nu mai sunt, ca si cand nici n-ar fi fost. Poate doar cu ochii mintii.

iml-panoramic1

Institutul Medico-Legal Mina Minovici, pe cheiul Dambovitei, vizavi de scoala mea, unde mi-am petrecut copilaria

Momente si intelegeri

Momentul potrivit nu e arbitrar, si nici aleator,moment ci e atunci cand ai tu nevoie de asta.
Odata ce intelegi asta, ca om, e un pas in plus. Si atunci poti intelege si ca uneori n-ai fost “la inaltime”, nefacand ce trebuie atunci cand celalalt, din fata, avea nevoie de acel gest. Aici, unii prieteni ai mei ar considera ca ma autoflagelez, ca sunt prea severa cu mine, ca-mi iau prea multe in carca. Dar nu, eu nu consider asa.
Dragostea nu e o lupta, nu e o aruncare a responsabilitatii pe celalalt, nu e “ba el e de vina, nu eu“. Nu incape asemenea judecata in dragoste.
Dragostea e daruire si asteptare. Intelegere si ingaduinta.

Asumarea e foarte importanta, si mai e important ceva:  sa te substitui celuilalt, sa privesti {si} cum se vede dinspre el. Sa iti dai seama ca din unghiuri diferite, cu informatii diferite, lucrurile pot parea si par diferite… Adevarul nostru e al nostru, dar el nu mai e acelasi cand ne punem in pielea celuilalt.
Adevarata dragoste inseamna sa te plasezi in locul persoanei iubite, sa incerci sa vezi lumea cu ochii acesteia… Pentru ca asta inseamna cu adevarat sa-ti pese.

Asa protestez eu impotriva oricui ar indrazni vreun moment sa acuze oamenii pe care-i iubesc, ca ar fi vina lor. Sunt mai rau decat o leoaica si oricine incearca sa spuna ceva despre cei pe care-i iubesc, se izbesc de un zid.

Eu inteleg oamenii pe care-i iubesc, mai mult decat ma inteleg pe mine insami, si le ingadui mai mult decat mi-as permite mie insami…  Si nu e nicio vitejie, e natural. Pentru ca e firesc sa ma plasez si-n pielea lor. Si mai e firesc si sa stiu ca, uneori (nu discut motivele, aici), eu nu am facut ce trebuia sa fac, atunci cand era nevoie de acel lucru… Si atunci, clar, e vina mea. Nu a altcuiva. A mea. Si nu, nu ma autoflagelez. Sunt doar lucida, si privesc si din partea cealalta….
Desigur ca exista motive pentru care n-am reusit sa fac ce trebuia, desigur ca eu stiu ce m-a impiedicat sa fac anumite gesturi “la timp”, intelegand prin acest “la timp”, momentul potrivit de care vorbeam mai sus. Dar o mie de vorbe un ban nu fac…. of.

 

Transpunere

Uneori, vad cu ochii tai. Atunci cand ma lasi sa vad cu ei.
Uneori, simt cu inima ta. Atunci cand ma lasi sa simt cu ea.
Uneori, pipai cu degetele tale. Atunci cand ma lasi sa le folosesc.
Uneori, gandesc cu mintea ta, fix in acelasi moment in care tu gandesti cu mintea mea, suprapunere perfecta a doua spirite, transpunere directa, translatare atemporala, dincolo de granite.

Si tu vezi cu ochii mei, si te molipsesti de inocenta privirii.

Si tu simti cu inima mea, si cateodata te simt infiorandu-te de simtirea aceasta.
Si tu pipai cu degetele mele, mangai cu mana mea.

Flamand si insetat, mananci si sorbi cu gura mea, iar eu cu gura ta. Pielea mea e infiorata de frigul pe care-l simti tu, pielea ta e mangaiata de soarele ale carui raze cad pe mine.
Ti-am dat cheile, ai toate codurile de acces si toate parolele, sunt o fortareata solida si descurajanta, in care tu, paradoxal, patrunzi ca la tine acasa. Pe unii ii ingheata doar o privire, fara nevoie de cuvinte, tu, insa, ai castigat dreptul la codurile de acces.

Reflexie perfecta, oglinzi. Eu, oglinda ta. Tu, oglinda mea.