Dar cat sa tina si preludiul?

Stiu, am fost absenta. Am mai multe motive, nu le dezvolt acum, dar exista. Intre timp, insa, am scris pe Catchy, cateva articole. Si vroiam sa va arat si voua asta. Acesta este primul 😉

Am fost mereu marcată de un citat din Clemenceau : «Cel mai bun moment în dragoste este acela când urci scările.» M-a interpelat de când l-am auzit, și m-a urmărit ani de zile, până în ziua de azi, și probabil și mai departe. Mă gândesc periodic la el, uneori cu indulgență, alteori cu totală neînțelegere. Am avut ades tendința să îl contrazic, cu argumente, și, mai presus de argumente, să-l contrazic cu viață, cu trăiri sincere și intense, să-l demolez prin concret. Au fost momente când mi-a sunat laș, ca și când protagonistul ar prefera să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard și ar fugi de certitudini pentru a se îndrepta către niște incertitudini care să-l mențină într-o stare anume, intermediară, ca un drog. Ca și când îndrăgostirea sau iubirea nu ar fi suficiente să te țină în poveste, să îți dorești să fii lângă omul iubit. Ca și când visarea ar fi mai importantă decât împlinirea visului. Ca o frică inexplicabilă de viața autentică, pe care nu numai că nu o puteam înţelege, dar aproape aveam tendinţa de a o dispreţui.

scariSă preferi să urci, infinit și nesfârșit, înainte de consumarea „actului” (în mod metaforic, act, căci Clemenceau vorbea nu numai de legătura fizică, ci de toată povestea, în întregime), decât să fii lângă ființa iubită, să preferi să te pierzi pe trepte și în vestibule poate chiar sordide, decât să o privești în ochi, să o ai lângă tine, să râzi, să povestești și să îi sorbi cuvintele? Ei bine, lucrul acesta pare de neînțeles pentru mine, oricât de mult m-am gândit ani întregi la el.

Am trăit cândva o poveste de acest gen, cu așteptare din cauza distanței, și mi-am verificat și accentuat părerea că prefer împlinirea decât tânjirea. Când am luat avionul, să traversez oceanul ca să ajung lângă el, trăiam cu suspendare, aș fi dat orice să micșorez timpul și distanța care ne despărțeau. Încă dinainte de a începe zborul, deja începusem să nu mai trăiesc, funcționam doar fizic, respiram și atât, în așteptarea momentului în care-i voi vedea chipul. Știu pe de rost orele care au precedat aeroportul, și toate secundele de atunci și până la el. Dar nu trăiam. Supraviețuiam, eram deja toată în încordarea unui arc concentrat pe o singură țintă. Nu mai conta decât să îl văd, să îl știu. Deși era deja în mine, mult mai mult decât mai eram eu însămi înăuntru.

Mi-e deci greu să înțeleg prelungirea artificială a urcării acelor scări. Înțeleg rolul preludiului, dar menținerea cu orice preț în nesiguranță în detrimentul păşirii ferme peste pragul siguranței și al pasiunii reale, împlinite, mi-e total de neînțeles. Să preferi absența celuilalt, de fapt așteptarea lui, decât prezența sa… Să preferi să ți-l închipui, cu toate aproximările implicite, decât să-l pipăi mi se pare una din cele mai mari bizarerii.

În plus, în general, când ne îndrăgostim, intervine nesiguranța, miile de întrebări: „Oare mă place? Oare este posibil? Oare sunt destul de bun pentru el/ea?”, astfel încât e greu să facem un pas spre celălalt, mai ales după niște experiențe, după niște ani, după niște trăiri. Este greu să-ți păstrezi curajul și elanul de a fi deschis către ceilalți, de a mai crede, de a o mai lua de la capăt, de a nu ne teme de un refuz, sau de ceva care nu ar funcţiona exact cum ne închipuim. Practic ne speriem unii de alții, din nesiguranță (uneori amplificată de fostele relații sau de viața pe care o trăim). Cu atât mai mult cu cât există aceste chinuri, întrebări, dubii, firești la început, mi se pare ciudat să încurajezi prelungirea acelui moment inconfortabil, urcând pe scări interminabile. Și câte povești frumoase se ratează din cauza acestei sperieturi reciproce, şi în consecinţă niciunul nu face primul pas! Poate nu povești eterne, căci este greu să promiți eternitatea și coborârea la terminus paradis, când nu știi nici măcar dacă ar funcționa preț de o plimbare în parc, însă este trist să ratezi, din nesiguranţă, chiar și niște momente frumoase, şapte zile, șapte săptămâni, șapte luni sau cât o fi să dureze. Darămite să le mai și petreci pe scări, între scări, în lift, așteptând, întrebându-te: „Oare o să vrea?”, prelungind și mai abitir chinurile.

Însă am întâlnit oameni pentru care menținerea în nesiguranță este un mod de viață indispensabil. Care se sperie și interpretează ca dezinteres momentul în care partenerul lor le oferă atât de multă siguranță încât nu mai există deloc temeri (de abandon, de competiţie). Care au nevoie să fie ținuți în șah în permanență, într-un joc de-a șoarecele cu pisica, extrem de bine dozat, nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru că așa e singurul mod în care se simt iubiți. Probabil, pentru aceștia, zăbovirea pe scări funcționează și este preferabilă unei împliniri totale, care implică, adeseori, certitudini, siguranță, linişte. Sunt oamenii care, din alegere, trăiesc mai mult pe scări, pentru că e singurul mod în care simt viaţa.

Intalnirea de dupa

Prea obosita ca sa scriu, prea agitata ca sa dorm. Acum cateva minute eram undeva, la granita dintre realitate si somn. Un zgomot brusc m-a readus in trezie. Cred ca trebuie sa vii cu mine, in vis. Sa ma tii de mana si sa-mi zambesti. N-ai nevoie sa-mi vorbesti, ochii tai spun tot ce trebuie. Caldura mainii tale in care-mi strangi palma mica transmite tot, si mai mult decat atat. Ne privim unul pe celalalt si aerul dintre noi vibreaza. E fierbinte. E intens. Ma strangi mai puternic, intai imperceptibil, dar pentru ca-mi simti degetele frematand in causul palmei tale, ma strangi si mai tare. Parca ti-e teama ca am sa plec. Dar eu nu vreau sa plec nicaieri. Sunt prizoniera ta de buna voie. Sunt ostateca intre mainile tale, si ma bucur de voluptatea acestei stari. N-am de gand sa fug nicaieri, dar ma strangi in continuare, fara cuvinte, ca si cand ti-e putin frica, desi, daca ai deschide gura, n-ai rosti asta. Si mie mi-e teama, la randul meu, ca ai sa te desprinzi. Si atunci, freamat mai tare. Imi sesizezi tresarirea, ma privesti din nou, adanc, in ochi, cu o sfredelitoare privire hipnotizanta. Sunt sclava ta, acum, pe deplin abandonata. Imi traiesc fiecare moment cu absoluta delectare. Imi doresc sa ma supui mai mult. Sa-mi ceri, chiar si numai din priviri. Ma infior de intensitatea imaginilor care-mi trec prin cap, si de senzatiile care-mi cutreiera corpul, de la cele mai adanci si launtrice cotloane, pana la epiderma, exterior invelis. In continuare, aerul dintre noi devine si mai fierbinte. Ma simti si tu, imi deduci fiorul, frisoanele.

Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi.
Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de “noi”.

Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare.

Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale.

Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar.

Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de granitele anotimpurilor, ale vietii, ale ratiunii si chiar ale ceea ce oamenii ar socoti ca e plauzibil, posibil, poveste nesfarsita, nesfarsindu-se datorita intensitatii.

Toate astea-mi cutreiera mintea, in timp ce in corp imi urca navalnic, neostoit, dorinta, acul potentiometrului dandu-se peste cap. Mi-ai zapacit contorul, mi-ai dereglat punctele cardinale. Mi-ai stricat ceasurile, si oricum nu mai am nevoie de ora. Traiesc si respir dupa ritmul tau, ghidata de respiratia ta sacadata, de bataile inimii tale, de ritmul dorintei tale. N-am nevoie de tic-tac. Iti sorb aerul pe care-l expiri din plamani. E ca un preludiu al unui sarut. As vrea ca totul sa fie atat de rapid, si totusi, as vrea sa prelungesc la nesfarsit fiecare clipa. Nu mai suport, imi doresc sa ma strangi in brate, dar tu continui sa-mi strangi doar mana, amplificandu-mi si amplificandu-ti dorinta, la unison, pentru a genera o explozie. Esti divin, stii exact sa dozezi lucrurile, si stiu ca vei face urmatorul pas doar inainte ca ratiunea mea sa ma abandoneze, doar inainte de momentul in care ar urma sa innebunesc.

Si vine acel moment, cum-necum, din intensitate in tremur, din zambet in rugaminte a ochilor, din freamat in vibratie adanca, prelunga, ardenta, un prea-plin al dorintei care trebuie rezolvat. Imi lasi mana pentru o secunda, pentru a ma cuprinde cu ambele brate.  Sunt lipita de tine si te simt in fiecare por, prin fiecare crapatura, existenta sau nu. Mi se deschide fiecare centimetru patrat de epiderma pentru a te absorbi mai bine, pentru a-ti primi si pastra epiderma, mirosul, atingerea, gustul, pasiunea sacadata. Dupa acelasi ritm doar de tine stiut, cel pe care-l stapanesti mai bine decat un muzician isi cunoaste instrumentul, faci miscarea urmatoare doar cand ma simti osciland, in pragul nebuniei iscate de dorinta.
In sfarsit, esti in mine, acasa, iar eu sunt in magie, in infinit, in ocean, in vazduh, alternativ. In valuri de placere, inundata la propriu. Pâlpâim amandoi, ca doua lumanari aprinse, cu flacarile la unison. Te simt satisfacut, ma eliberezi din stransoare, dar nu-mi dai drumul mainii. Mi-o tii, grijuliu, in causul palmelor tale. Si adormim. Fericiti, tinandu-ne de mana.
Suflete pereche, avem intalnire si dupa ce vom fi pamant.