Uniforma

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere.
Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea.

Exif_JPEG_PICTUREBine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama 😉 Si purtam des.
Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an 😉 atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus “madame” mult prea repede, si ma enervam, caci mie “doamna” nu mi se pare de bine, ci “domnisoara” 😀 Plus ca aratam copil de-a dreptul 🙂

Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: “cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani.” 😀 Am de luat, cum ar veni 😉

Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa “se demarcheze”, sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. “Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde.”  Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei.

Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: “o femeie la varsta ta nu se imbraca asa... ” Pai pana si expresia “o femeie la varsta ta” ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: “o fata la varsta ta“… 🙂 Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului (in masura in care interactionez cu un anume mediu, atunci respect regulile jocului, este firesc). In rest… libera. Jos uniformizarea mintilor! Respect traditiile si ierarhia, si sunt cuminte. Dar doar in masura in care nu impietez pe libertatile altora. In rest, nu asteptati de la mine sa port uniforma. Jamais. Niciodata. Never. Nunca.

ps. o exceptie: daca ma inrolez intr-o armata, sunt soldat. Disciplinat, fidel, loial.  Dar ma inrolez de bunavoie, sau ca urmare a unor situatii cantarite de mintea mea.

 

Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….

 

Romania si libertatea de a trai

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face “lumea” este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un “curaj vecin cu nebunia”. Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca “dincolo”. Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat.
Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: “O femeie de varsta ta nu se imbraca asa.”. Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus “o fata”. Si-n al doilea rand ce inseamna “nu se imbraca asa?” Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti “regulamentari”?

Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu “uniforme mentale”. Ingradiri. Teama de “ce zice vecinul”. O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana.

Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul “eu am trait, am facut, acum e randul tau”, catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare…
Azi, inca dupa atatia ani de la reintoarcere, privesc pe strazi si ma minunez. Tot nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ceea ce vad in jur. Oameni gri, cerniti… Oameni ridati, cu par alb inainte de vreme. Consumati. Sigur, nu-i condamn. Intr-o masura, e rezultatul vietii complicate, luptei zilnice pentru supravietuire, pentru plata facturilor, rezultatul ingrijorarilor “cu ce hranesc copiii”.
Dar in alta masura, non neglijabila, e si vina fiecaruia dintre noi. Pentru ca puterea sta in noi. Puterea de a schimba ceva, macar la nivel personal. Puterea de a nu urma cai batute daca ni se pare ca altceva ni se potriveste si nu cararea indicata de “lume”.

Stiu ca o sa par absurda, cu invataminte super pozitiviste poate ciudate, dar spun: fa ce simti, in masura posibilului!  Trebuie, ai datoria sa faci ce simti. Ai obligatia sa incerci sa-ti implinesti visele. Chiar daca ai sa “cazi”, vei fi incercat, si vei avea multumirea ca ai facut-o. Crede-ma,  asa e bine. Pur si simplu, in masura lucrurilor pe care le poti realiza, fa TOT ce vrei, oricat de nebuneste ar parea. Orice iti doresti, chiar si lucruri ciudate, FA-O!!!!!!!!! Incearca sa destelenesti si pe alaturi de drumul consacrat. Poate ti se potriveste altceva decat “ce face vecinul”. Te vor arata cu degetul? Si ce daca? Multumirea ta interioara conteaza mai mult decat vorbele lumii. Tu vei fi mult mai in acord cu tine insuti, iar acest acord valoreaza aur. Limitele? Limitele sunt doar legea si bunul simt. Respectul celui de langa tine. Dar atat. In rest, da-ti voie sa faci ce simti! Nu merge in turma, ca oile! Cand renunti la ce iti doresti ca sa ramai cu ce poti, mergi in jos, nu in sus. Si n-ai cum sa evoluezi.

Militez activ pentru curajul de a-ti trai propria viata! Trebuie sa faci lucrurile pentru ca le doresti, nu pentru ca le vrea “vecinul”, sau pentru ca “asa trebuie, asa se face”. Nimeni nu traieste in locul vostru. Asumati-va curajul de a va trai orele, zilele, saptamanile, asa cum vreti, cat mai apropiat de ceea ce va doriti! O sa fie mai bine, va veti simti mult mai armoniosi. Decalajul dintre ce esti si ce ti-ai dori sa fii se reduce. Toata societatea se va transforma, in acest fel. Mai putine tensiuni, crispari, frustrari. La nivel mare, conteaza. Dar si la nivel personal conteaza enorm. Curaj! pe locuri, fiti gata, start: traiti!