nuante

Mi s-a intamplat des cand eram trista, sau aveam cauze de suparare care ma apasau, sa aud raspunsul: « Nu esti singura. » (care e trista, cum ar veni.) In ce masura faptul ca si altii sunt nefericiti trebuie sa ma faca pe mine mai fericita? sau sa ma consoleze? Dimpotriva, faptul ca si altii sunt tristi si suparati (ca au griji si-s apasati de ele, sau stari de spirit), nu numai ca nu ma face mai bucuroasa, dar ma intristeaza si mai rau (daca sunt apropiatii mei), si maxim m-ar putea lasa rece (daca-mi sunt indiferenti), desi e cam greu sa ma lase indiferenta tristetea si suferinta oamenilor (oricare oameni). Sigur ca atunci cand faci vizite de acest gen, simti asta: « sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. » Sigur ca asa este, si am simtit-o pe pielea mea de cateva ori, ca eu scriam cele de mai sus… Si sigur ca daca as avea puterea, as vindeca toti oamenii de toate bolile. Asta nu inseamna, insa, ca « ne batem » in dureri, si-n suferinte, nici ca incape comparatie posibila (ea insasi foarte indecenta). Da, sunt fericita pentru ca parintii mei sunt sanatosi si eu sunt sanatoasa. Sunt fericita pentru ca iubesc. Dar da, am si profunde perioade de tristete, din care nu numai ca nu ma scoate ideea ca « si altii au », ba dimpotriva, faptul ca si altii au, este chiar motiv suplimentar de tristete. Fericirea celor din jur ma insenineaza, bucuria lor ma lumineaza. In niciun caz nefericirile lor nu ma consoleaza… Si nici nu cred in grade de suferinta. Nu cred ca o tristete este mai « valabila » decat alta. Tocmai pentru ca starile fiecaruia sunt subiective, si ca fiecare le simte cu propria fiinta. Durerea are nuante diverse, atat de diverse cat si bucuria. Si in fericire suntem diferiti, si-n dureri suntem diferiti. Unii se bucura ca miros iarba si ca aud greierii (e una din bucuriile mele), pe altii asta ii lasa rece… Fiecare avem motive diferite de fericire, si nefericiri la fel. Si tot din subiectivitatea durerii:  durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice. Chiar daca ne amintim perfect ca am supravietuit unor imprejurari mai potrivnice, si iata-ne, vii, in picioare, mergand demn spre viitor, asta nu inseamna ca amintirea acelor dureri trecute, depasite temporal si moral, ne face sa ne doara mai putin acum. Stim doar ca nu se…

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet. Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite. Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii. Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen « madeleine de Proust » , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici…