Nu am fost niciodata o fricoasa, cred. Am si eu temerile mele, spaimele mele, dar sunt mai mult legate de momente importante (examene, momente cu miza mare) sau de oameni (care pot deveni jivine), decat de “necunoscut”, de locuri straine, de situatii noi.
Din contextul acesta, al meu, nu inteleg oamenii carora le e teama sa plece singuri, in alte tari. Am fost atacata destul de grav in Bucuresti, si cand zic asta, chiar nu exagerez. Nu vreau nici sa revin asupra momentului si povestii, e urata, suficient, si nu hiperbolizez. Mie Romania mi se pare una din cele mai nesigure tari (ma rog, nu vorbesc de America Latina sau Africa neagra). In masura in care eu am fost atacata in Bucuresti, de ce mi-ar fi teama sa ma duc de capul meu in alte parti? Plecand de la premisa ca mi se poate intampla absolut orice la mine-n bloc, care ar fi argumentul sa nu ma duc singura in orase/tari straine?
Stiu ca sunt privita ca o “curajoasa”, chiar “excentrica”, pentru ca fac asta. Si nu numai in Romania. Imi amintesc privirile unei frantuzoaice din Bordeaux, cand a aflat ca la 18 ani eu cutreieram singura Parisul. Ea era in tara ei, si totusi era tetanizata de ideea de a pleca singura intr-un oras atat de mare… Si avea 38 de ani, iar eu aveam 18, si veneam dintr-o tara fost comunista.
Imi amintesc privirile colegilor mei francezi, jurnalisti, colegi de redactie, cand i-am anuntat ca plec la New York.
“Singuraaaaa?”
“Singura, normal, de ce?”
“Si nu ti-e teama?”
“Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana!” 🙂
La fel m-au privit cand am plecat in expeditia “Cu papucii prin desert”. Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele.
Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma “obligata” sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja?
Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul “dor de duca”, ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e “tristetea maxima”, dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu pot pricepe este ca se sperie de mine, ca si cand cine stie ce as fi. Nu, sunt doar o fata careia-i place sa calatoreasca si sa cunoasca alte culturi, alti oameni, alte valori.
Mai spun odata: in masura in care in propriul meu bloc, bucurestean, mi se poate da si-n cap, care ar fi argumentul pentru care n-as pleca oriunde in lumea asta? (evident, cu respectul civilizatiilor, culturilor, locurilor, nu sfidand. Exact in logica mea a calatoriilor, aceea de respect al oamenilor pe langa care trec, dar asta e deja subiectul unei alte postari, ulterioare).
