New York

Un martie

26 décembre 2013

Motto: « Asta pentru ca nu te vad scriind sf-uri sau scenarii plasmuite » Si totusi…. 🙂 Iata, mai jos 🙂 26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara, a zeci de mia oara ? cine mai stie ?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiesc mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de retrairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei proprie. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta, nu in mod constient, nu in mod voluntar. Nu caut sa-mi rememorez. Dar retrairea vine, inconturnabila, inevitabila.  Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, intre mine si acele intamplari, care nu se va putea dezlega decat prin moarte. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand. 26 martie. Deja incepusem sa nu mai traiesc, sa functionez doar fizic, sa respir si atat, in asteptarea momentului in care-ti voi vedea chipul. Stiu pe de rost orele care au precedat aeroportul, si toate secundele de atunci si pana la tine pe holul facultatii. Dar nu traiam. Supravietuiam, eram deja toata in incordarea unui arc concentrat pe o singura tinta. Nu mai conta decat sa te vad, sa te stiu. Te stiam deja, erai deja in mine, mult mai mult decat mai eram eu insami. Si aceasta intrare, umplere cu tine, n-a incetat niciodata. 26 martie. Nu-mi amintesc deloc de vreo „frenezie” a bagajelor, in nici unul din momentele vietii mele. Desi ador sa calatoresc, nu mi-a placut niciodata momentul pregatirii valizelor. In nici un sens. Nici la ducere, nici la intoarcere. Deci momentul valizelor pentru New York a fost ca orice moment de bagaje… mai mult de domeniul obligatiei decat al vreunei placeri. 27 martie. In dimineata aceea, (noaptea ar trebui sa spun, dar parca mai conta ? si asa nu dormisem de ore intregi), prietenul Corinei a venit sa ma ia sa ma duca la aeroportul Marignane, la 80 de km de casa. Eram foarte aeriana, participam cu greu la o conversatie de complezenta pe care omul se chinuia sa mi-o faca, eram la limita impolitetii prin neimplicarea in discutie. Aeroportul Marignane, desi familiar de obicei, parea altceva… Sau nici nu-l vedeam. Treceam printre oameni si lucruri si vorbe cu o usurinta ingrozitoare. Alunecam printre momente, supravietuind in asteptarea adevaratei vieti, ca un preludiu. 27 martie. Imbarcarea pentru Londra. Remarca stupida a unui angajat de la British Airways care l-a intrebat pe colegul lui: „Romania e pe lista aia ?”, „Da, este”, discutie care in mod normal m-ar fi enervat, dar care m-a atins mult mai…

📌
0💬 read more

Cum am sarit din negatie in adoratie

19 octobre 2013

Am vrut să răspund unei invitații și provocări a Roxanei, un om entuziast, pasionat, energic, inspirational, provocare de a scrie despre o calatorie. Dar prinsă în învolburarea unor împrejurări, am ajuns în pragul termenului  Poate că dacă aș fi avut timp să mă mai gândesc, aș fi ezitat despre care destinație din viața mea să scriu. Despre acel sud al Franței care mi-a fost acasă, și m-a încălzit cu soarele său intens, și m-a spulberat cu mistralul său? Despre Egipt, în care am plecat în condiții de atentat și cu care m-am împrietenit în ciuda așteptărilor? Despre orașele europene? Despre un Berlin de Est, când zidul era în picioare încă? Despre Bruxelles, despre Paris, despre Bordeaux, Lyon, Milano? Despre aventura extremă ca și pilot într-un raid care străbătea deșertul? Despre întâlnirea cu soldații din Mauritania, cu mitralieră și în șlapi, bulversați la propriu pentru că purtam o tunică exact ca cea a uniformei lor? Despre Dakar, explozie de culori și mirosuri? Despre sudul Bulgariei, surprinzător de cald, deși apropiat și rural? Pentru că nu am avut “timp”, am ales fără să gândesc, instinctual. Si…iese din joben… New York, orașul prin excelentă. Când am ajuns la NYC, în martie 2000, turnurile gemene erau la locul lor, iar eu, în general, nu vedeam orașul. Oarbă și insensibilă la mediul înconjurător, New York-ul meu era construit din alte emoții, exista în alte coordonate decât cele reale. Textul il gasiti aici, e o onoare pentru mine sa ma gazduiasca pe blogul ei de calatorii, plin de experiente frumoase, de bucurie, de senzatii si culori. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more

Fata din vis?

15 juin 2013

« Demonul desfraului m-a incercat toata viata in felurite chipuri si ispitele cele mai aprige nu mi-au venit de la intalnirea cu vreo femeie, chiar tanara si parfumata, ci de la una care nu era de față  » zicea Anatole France, candva. Fragmentul acesta, dincolo de faptul ca mi se pare a rezuma suficient de bine natura umana, profunzimea gandurilor si nazuintelor dupa ceva, mereu altceva, imi aminteste o intrebare care mi s-a pus odata, de catre unul din oamenii teribil de importanti in viata mea. Eram pe peronul metroului din New York, ceea ce usura incarcatura emotionala a scenei (memorabila, totusi) si micsora importanta intrebarii, care, chiar si asa, era gigantica. Strangandu-mi mana in mana lui, uitandu-se cumva piezis (spre galerie, daca vine metroul, evitandu-mi privirea adanca, albastra, ochii mei cuminti): « Tu preferi sa fii fata din patul meu sau fata din visul meu?« . Nu era o propunere indirecta, stangace, copilareasca, nu era un fel de a ma atrage in bratele lui, caci, din patul lui abia ne ridicaseram, si aveam sa ne reintoarcem in acelasi pat. Sau in altul, geografic nu conta amplasamentul, era metaforic oricum. Intrebarea era intensa, si dilema era adanca: vrei sa fii aici, acum, cu mine, sa te tin de mana, stiind cumva (chiar si nemarturisit), ca visez la alta (poate inexistenta, chiar), sau vrei sa te duci departe (nu neaparat la propriu), ca sa fii cea care-mi calareste fantasmele, dandu-le bice, arzandu-mi imaginatia, locuindu-mi visele de cand sunt treaz si de cand dorm? Greu de decis, greu de raspuns. Eu, cand iubesc, dau tot, ofer orice, ma daruiesc pana la capat, nu ma impart, nu ma divizez, nu visez la iarba vecinului (poate-i mai verde, dar naiba o vede, eu nu, in orice caz). Primul moment cand sunt « atenta » in alta parte, in vis sau in trezie, e primul semn ca e fisura. Deci, pentru ca atunci cand iubesc el e in mine si langa mine, in cap, in corp, langa corp, in minte, in vise, in ganduri, il port cu mine oriunde as merge, la birou, la cumparaturi, la plimbare in parc, cand dorm si cand sunt treaza, din cauza ca este peste tot, in sufletul si-n trupul meu, de aceea nu pot intra in ratiunea: vrei sa fii in patul sau in capul meu? De ce n-as fi in amandoua? Lacoma? 🙂 Dar daca alegerea ar fi una reala, in mod restrictiv impusa (ai de ales a sau b), as prefera oare sa te parasesc ca sa ma asigur ca ma vei visa pana la moarte, ca voi fi regina viselor tale, ca ma vei gandi si aduce-n dorintele tale etern? Vreau sa ma tii de mana in continuare, sa vina metroul, sa ne urcam in el? sa ne regasim seara, sa revenim acasa, sa vorbim, sa radem impreuna, sa ne povestim? Sau sa ma smulg acum din mana ta si sa fug, departe, nestiuta, nevazuta, ca sa ma visezi la infinit? Cat ma « incalzeste » pe mine visul? Am certitudinea ca locuiesc…

📌
11💬 read more

Frici si drumuri

29 juillet 2011

Nu am fost niciodata o fricoasa, cred. Am si eu temerile mele, spaimele mele, dar sunt mai mult legate de momente importante (examene, momente cu miza mare) sau de oameni (care pot deveni jivine), decat de « necunoscut », de locuri straine, de situatii noi. Din contextul acesta, al meu, nu inteleg oamenii carora le e teama sa plece singuri, in alte tari. Am fost atacata destul de grav in Bucuresti, si cand zic asta, chiar nu exagerez. Nu vreau nici sa revin asupra momentului si povestii, e urata, suficient, si nu hiperbolizez. Mie Romania mi se pare una din cele mai nesigure tari (ma rog, nu vorbesc de America Latina sau Africa neagra). In masura in care eu am fost atacata in Bucuresti, de ce mi-ar fi teama sa ma duc de capul meu in alte parti? Plecand de la premisa ca mi se poate intampla absolut orice la mine-n bloc, care ar fi argumentul sa nu ma duc singura in orase/tari straine? Stiu ca sunt privita ca o « curajoasa », chiar « excentrica », pentru ca fac asta. Si nu numai in Romania. Imi amintesc privirile unei frantuzoaice din Bordeaux, cand a aflat ca la 18 ani eu cutreieram singura Parisul. Ea era in tara ei, si totusi era tetanizata de ideea de a pleca singura intr-un oras atat de mare… Si avea 38 de ani, iar eu aveam 18, si veneam dintr-o tara fost comunista. Imi amintesc privirile colegilor mei francezi, jurnalisti, colegi de redactie, cand i-am anuntat ca plec la New York. « Singuraaaaa? » « Singura, normal, de ce? » « Si nu ti-e teama? » « Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana! » 🙂 La fel m-au privit cand am plecat in expeditia « Cu papucii prin desert ». Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele. Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma « obligata » sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja? Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul « dor de duca », ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e « tristetea maxima », dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu…

📌
0💬 read more