Culorile mele. Hotarate

Mi-a spus Cristina ca daca as fi culoare, as fi turcoaz.

Foarte frumos, imi place extrem. Desi, in bulimia mea, cateodata, mi-as dori sa fiu si rosu, si verde (culori hotarate, amandoua). Si alb. Si negru. Si gata.

Turcoazul ca un senin, ca exteriorul ochilor mei si interiorul sufletului. Ca marea, ca cerul, ca linistea, ca adancul. Ca gandurile mele.

Rosu ca pasiunea si dragostea de viata, ca extazul si sarutul, ca pacatul si dorinta.  Red emocion. Ca navalniciile mele. Ca apusurile sangerii dinainte de noptile de amor.

Verde adanc si hotarat, ca trifoiul meu porte-bonheur, ca natura, ca iarba in care ma tavalesc si cu mirosul careia ma droghez. Verde ca rochia mea fetis, ca rochia pe care au poposit privirile sale.

Alb, obsesia mea de vara. Nu m-as imbraca decat in alb, saptamani si luni intregi, variind doar texturile si modelele. Un alb feciorelnic. Un alb diafan. Un alb delicat.

Negru, obsesia mea de acum cativa ani. Negrul acela ba elegant, ba sobru. Negrul senzual. Negrul cu nuante de dorinta in el. Negrul plin si deplin.

Hotarat lucru, culorile mele sunt hotarate. Asa cum am spus, spontan, si cuvantul acesta a placut.
Nu ca sunt eu hotarata in privinta lor. Chiar ele insele sunt hotarate. Decise. Ferme. Pastelurile sunt niste indecise, niste dulcege.
Turcoazul, rosul, verdele, albul si negrul sunt pline, hotarate. Sunt atat de mult EU.

Varfuri, idoli si sisteme de valori

Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg“, asta e o fraza (stupida) care pentru mine ramane de antologie, si ramane emblematica in ce priveste o multime de analisti, editorialisti, comentatori. Nu vreau sa credeti ca am cine stie ce motive sau frustrari. Nici n-am ceva special cu omul care a putut sa scrie o asemenea fraza, desi, eu una, nu mi-as fi permis niciodata sa scriu asa ceva. Daca as fi avut ceva special cu el, scriam textul acesta demult, si anume acum 1 an jumatate, cand l-am citit. Nu am nimic cu el in particular, el e doar unul dintre numerosii care isi dau cu parerea, in mod foarte afirmat si foarte sonor, dar in cea mai mare parte a timpului emit banalitati, platitudini, cu tonul cu care ai spune lucruri geniale. Si cu o convingere de fier ca sunt geniali.

Romania duce lipsa de modele, de un sistem de valori sanatos. Presa romana, si ea, duce lipsa de modele. Vreau si eu sa ma uit admirativ la X sau Y si sa spun “ei, asta inseamna sa fii jurnalist”. Nu spun ca nu exista, insa cei adevarati din pacate nu coincid cu cei care sunt vedete, cunoscuti de publicul larg, sau considerati “varfurile”.
Eu acum despre acele varfuri scriu… Pentru ca o discutie, aseara, mi-a confirmat ca oamenii ii considera demni de luat in seama, ba mai mult… geniali. Ei care emit doar citate din intelepciunea populara, maxim. Mi se pare periculos si trist. Doar pentru ca au o orientare politica asemanatoare cu a celor care-i asculta, acestia ajung sa nu mai distinga adevarata valoare sau capacitate de platitudini emise cu voci sforaitoare si de mediocritate.

Ca sa luam cazul precis al editorialului din care e extrasa magistrala fraza, [ “Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg“], evident, stiu ca e greu sa scrii ceva cu 48 de ore inainte de un rezultat final, stiind ca cititorii vor avea sub ochi textul tau dupa ce lucrurile se vor fi decantat. Nu contest. Realizez dificultatea. Dar in aceste cazuri, daca esti onest cu tine insuti, si cu cititorii tai, ori schimbi subiectul, ori o intorci asa frumos din condei incat totul sa para armonios. Tuturor (cel putin celor care am facut meseria asta), ni s-a intamplat macar o data sa nu avem stare, sau sa nu avem chef, sau sa nu ne simtim in regula cu un anumit subiect sau un anumit context. Trebuie sa rezolvi cinstit aceasta “ne-stare”, acest decalaj.  Cinstit pentru tine, in primul rand, unde mai pui ca trebuie sa fii cinstit si cu cei care te citesc/asculta, si sa-i respecti. Respectul impune si acest fair-play, macar intr-o doza minima recomandata.

Lasa ca acel text, care se vrea editorial, n-are substanta si continut. Dar macar sa aiba gratie, condei, autorul sa “ma faca” din cuvinte. Nu sa scrie ca nu scrie, si sa o mai exprime si intr-un mod mediocru!
In plus, daca tot nu te simti in largul tau intr-un subiect, nu-l scrie! schimba-l! Sincer, eu nu sunt vreo vedeta, dar nu mi-as fi permis sa scriu si sa semnez public un asemenea text. Cand esti analist cu pretentii si te exprimi in editoriale, e stupid sa scrii o asemenea fraza. “Stau în faţa calculatorului, cu degetele pe taste, gân­desc, scriu, şterg, iar scriu, iar şterg“. Eu as pune-o la scoala de jurnalism la gazeta de perete la ASA NU. Ce naiba? Asta pot sa scriu eu aici pe blog, sau in scrisorile mele de amor, nu un analist-editorialist intr-un saptamanal economic ce se doreste serios. Ce, frate? Scrii sau nu scrii? :)))) Nu ne intereseaza framantarile aditionale 🙂 Acelea sunt din intimitatea ta, si n-au a face cu subiectul.
Si repet:  macar daca tot vrei sa scrii ca nu scrii, daca tot asterni 3000 de caractere ca sa explici ca nu poti spune, macar fa-o cu arta! Da-ma pe spate, fa-ma sa raman fara rasuflare, sa citesc cu placere, cu incantare, cu deliciu! Fa-ma sa-ti sorb cuvintele, fa-o cu maiestrie, da-mi macar placere daca esti incapabil sa-mi furnizezi informatie sau un punct de vedere valid. Produ o senzatie, macar, daca nu-mi produci admiratie pentru precizie sau luciditate, sau informatia pe care mi-o dai. Da-mi placere, fa-o frumos!

Textul acesta era din seria “Mirandolina isi face o gramada de prieteni” 🙂 Dar lucrurile acestea ma mahnesc profund, si nu de azi de ieri. Idoli de mucava, vedete de carton, geniali fara geniu. Cum sa fie in regula societatea aceasta, cand ea este gaunoasa si construita gresit, pe niste sisteme de “valori” absolut discutabile? La cine sa te raportezi? Cine sa-ti fie erou personal? Pe cine sa visezi?