Iar dupa, cum va fi dupa?

“Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii.” Alain de Botton- Eseuri de indragostit

Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la “cum se termina”  este un soi de “drob de sare” sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani.

Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa.

PhoenixNormal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la “dupa”, in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne.
Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie.

Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine.

Pentru mine, iubirea miroase a nemurire.

Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire“, asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi eternitatea.
Ce inseamna dupa? inseamna cumva ca stirbesti prezentul, ca nu-ti e sigura senzatia ca cel de langa tine este intregirea sufletului tau, geamanul tau, prietenul si amantul tau. A te gandi la dupa indica destul de clar ca nu esti acolo, ci in alta parte, de unde privesti temator.

Si chiar si un “dupa” e mai satisfacator (caci are gustul “fructului” consumat, versus chinul fructului interzis), decat un ipotetic “dupa”, detaliat cam asa: “Nu vreau sa fiu cu ea/el, pentru ca daca ma paraseste si o sa-mi fie rau dupa?” Pai nu mai bine incerci si vezi? Poate nu era sa fie, si atunci macar, dupa e un eliberator moment si o disparitie de ganduri. Sau poate dupa nu exista….

Da, am intalnit si eu, si am iubit, odata ca niciodata, un om care isi punea (si-mi punea), dese intrebari despre “dupa”. Cum o sa fie dupa, ce o sa fie dupa? O sa ma sinucid? I-am raspuns simplu ca suntem doi adulti. Si ca dupa o sa fie dupa, vedem atunci. Sa ma sinucid? nu mi se potriveste… si nu consider ca este in regula, ca este corect, sa folosesti nici macar umbra vaga a acestei “posibilitati”, in fata unui om pe care-l iubesti. Santajul sentimental, emotional, mi se pare josnic, necavaleresc, neonorabil. Nu m-am gandit atunci, dar ma gandesc acum: erau temerile lui, de fapt… il bantuia cumva ideea de sinucidere.

Dar sa vorbesti mereu despre dupa, sa ai in tine teama enorma de dupa, inseamna ca-ti strici si prezentul.  Ca ti-l innegresti, amarasti, distrugi. Ca ti-l darami. Sa nu te poti bucura de plimbarea in parc, de atingerea mainii ei/lui, de privire, de sarut, pentru ca te gandesti inchizitor si obsesiv la dupa?

Ei, si da, dupa? Pai dupa… e greu, e negru, e frig, e moarte, e urat. Dar supravietuiesti.
M-am sinucis sub ochii tai, atunci. Si uite-ma cat se poate de vie, de pasionata, de indragostita, muscand cu sete din viata si din placere…. scriind scrisori de dragoste, sperand, indraznind.
Stii, dupa ce traiesti asta, nu te intrebi  daca ai sa mai traiesti vreodata (asta sau altceva), ci daca ai sa mori vreodata. Eu una cred ca sunt nemuritoare. Si dupa? Tot nemuritoare.

 

O viziune

mementomoriCu moartea m-am intalnit intr-o joi de toamnă morocanoasa, gri si rece, pe la pranz, pe lângă Popa Nan. M-a luat prin surprindere. O simtisem cu o seara inainte, trecand pe aceeasi straduta. Am vazut instalate mese pe trotuar si copertine, dar n-am dat atentie. Daca as fi stiut ce se pregateste, as fi ocolit-o.

Abia a doua zi la pranz, mi-a iesit brutal in cale, napadindu-ma de pe acelasi trotuar, punandu-mi piedica aproape. Era inconjurata de un alai de prost gust de oameni ciudati. Mesele erau pline, de aceasta data. La ele se bea (mult, dupa ceea ce se vedea pe mese, si dupa dispozitia mesenilor). Vin si lumanari. Lumanari si vin. Hidoasa, printre ei, moartea. Galagioasa, nu tacuta. Tarcata, nu indoliata. Cu masini si oameni claie peste gramada. Cu zumzet, alai si acordeon. Cel putin jumatate dintre participanti n-aveau niciun fel de durere sau tristete. Dar era rost de bautura, asa ca…. un bun prilej de socializare.

As fi vrut sa trec mai repede, cat mai repede, sa am eventual ochelari de cal, caci sunt unele subiecte la care sunt “alergica”, dar straduta e ingusta, masinile erau parcate una peste alta, nu se putea trece, iar o masina si un taxi cu ocupanti negri din toate punctele de vedere (si cerniti si colorati) incercau sa ma incalece, blocandu-ma in preajma unor scene indecente.

Am evitat intotdeauna inmormantarile. Daca nu este inevitabil sau neaparat necesar sa fiu acolo, nu sunt acolo niciodata. Despre oameni vreau sa pastrez imaginea vietii, rasete, ochi senini, zambet si lumina, nu intunecare si intepenire.

Vitrina cu voie fara voie

vitrinaSa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea.
Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele.

Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea “la vedere”, expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa.
Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara.
Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si…

Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate.

Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?