Amar

spSa fii suparat pe un om care nu mai este nu e un sentiment comun, si nici ceva ce mi-as fi putut inchipui ca am sa simt vreodata.
Din pacate, asta simt, acum, in ultimele saptamani. Si nici nu stiu cand imi va trece. Cand si daca.
Pe cat de mult uneste increderea, pe atat de mult desparte minciuna. Si doare si retroactiv. Cumva, mi se pare ca mi s-a furat viata. Ca imi fuge pamantul de sub picioare. Ca certitudinile alea cu care traiam eu, (si nu, nu am avut si n-am o viata usoara), se disipeaza ca niste baloane de sapun. Ca totul pleaca in neant. Sunt suparata, si nu stiu cand si daca imi va trece. Este teribil sa realizezi cat de mult rau iti pot face oamenii pe care ii iubesti (si care, culmea! te iubesc). Mie minciuna aceea mi-a picat atat de greu, chiar si dupa atatia ani, mi-e atat de urata, incat mi-e imposibil sa spun cand si daca voi ierta. Și cum Dumnezeu? Tot ce credeam și știam eu ca a fost viața mea, sa fi fost o iluzie?
Nici nu e ceva obisnuit, sa fii suparat pe un mort. Dar asta este, lucrurile au fost abrupte, si nu am avut timp sa si uit, sa si iert, sau sa nu uit, dar sa iert, sau sa uit…
Habar nu am daca exista viata dupa moarte, sau o forma de “reciclare”. Dar daca exista ceva, sigur stie ce simt acum. Si sigur nu ii e confortabil. Nu de asta o fac, nu stiu sa fac lucrurile asa, nu m-am razbunat in viata mea, si nu stiu sa o fac, sunt doar sincera in ceea ce simt. Iar acum nu pot sa simt nimic altceva decat o enorma suparare.
Deocamdata nu simt decat o mare amaraciune. Atunci cand nu simt de-a dreptul furie. Apoi, obosesc, si sunt din nou amara. M-am simtit asa ciudat incat mult timp nici nu am putut sa plang. Acum plang. Nu e cu mult mai bine. Si-n plus, plansul si raceala chiar nu-i o combinatie buna, ca sa nu spun ca am momente cand nu mai am suflu.
Zilele astea nu-mi mai gasesc sensul. Nu ma mai motiveaza nimic suficient de mult. Nici cat sa ies, nici cat sa traiesc, nici cat sa rad, nici cat sa scriu. Sunt momentele acelea de totala inchidere. Fiecare pas e un efort imens. Fiecare iesire e o aventura. Nu-mi doresc sa vad pe nimeni. Nu ma mai motiveaza chiar nimic. Nu, nici macar iubirea. E unul din rarele momente cand nu, nici macar asta. Sau poate ca nici nu mai iubesc. Habar nu am, nu ma pot gandi la nimic acum. Ma simt rar seaca, secata. Acum asa ma simt. Si nu stiu cand si daca…
Nu mai vreau nimic, stau sa treaca timpul si atat. Si nu mai am bucuria aceea si spiritul care credeam ca nu piere niciodata, simtul umorului. Zilele astea nu. Si Dumnezeu stie cand si daca imi va trece.
Tot ce nu te omoara te intareste, blablabla, totul vine la momentul potrivit, si alte prostii. Aiurea.
Unele episoade chiar n-au niciun sens. Si chiar nu meriti uneori sa primesti lucruri cu care viata te potcoveste, aproape aleator.

ps. e deja mult, mare mirare, ca pot sa scriu frazele astea. In rest, sunt inchisa. Si nu stiu cand si daca…

Pentru ca toate biletele din viața asta sunt dus-intors

bilet avionM-a intrebat cineva ceva ieri pe blog, adica aici.
Si raspunzandu-i, mi-am dat seama cat de multe stiu, cat de multe am trait, cat de multe am… murit.
Intreba de ce am plecat, si daca-l mai astept…. “Am plecat pentru ca biletul meu de avion era dus-intors, si pentru ca nu a stiut sa spuna “ramai”, altfel decat insistand sa mergem la medic (cazusem pe scari, ma lovisem destul de rau). Stiam amandoi ca daca mergem la medic pierd avionul. Dar n-a spus nimic decat o insistenta absurda si indelunga cu “hai la medic”. <Ramai> e un lucru prea serios ca sa poata fi aproximat, din pacate. Nu pot auzi si intelege “ramai” decat daca persoana din fata mea pronunta “ramai”. Nu-mi asum singura decizii care implica doi oameni, nu fortez pe nimeni la nimic. Oamenii trebuie sa invete sa vorbeasca, atunci cand doresc ceva.”

Asa am raspuns ieri. In rezumat, asta e viata. Avem ades bilete dus-intors, care ne conditioneaza. Toata viata e o inlantuire de bilete dus-intors.
Oamenii nu stiu sa spuna ce gandesc, atunci cand nu e prea tarziu. Teama, nehotarare, inconstienta? orice ar fi, e pierdere de viata.

E trist, dar n-am murit atunci. Nici urmatoarele dati. Si nu voi muri nici viitoarele dati. Desi mor de fiecare data, paradoxal. Deja stiu. Aproape ca mi-e dor de timpul cand nu stiam toate astea. E o amaraciune in aceasta “stiinta”. Desi, cumva, pentru ca stiu, ar trebui sa doara mai putin.

Si detectez greselile. Altora. Pe ale mele inca nu, aceea e treapta urmatoare, probabil.

ps. Mai am, din nou, o ora pana la imbarcare

Macabre

Triumful vietii

Triumful vietii

Pe cat pot intelege ca dai check in la restaurant, la hotel, la plaja, la vama, pe strada, la biblioteca, la muzeu, in parc, la concert, la petrecere, la… pe atat nu pot intelege sa iti treaca prin cap sa dai check in la cimitir. Si sunt oameni care fac asta, caci m-am uitat eu azi si locatiile sunt create, atat pe FB, cat si pe Foursquare. Cam cum scrii? “Il ingropam pe tataia, feeling sad at Cimitir” ?
Lasa ca mi-a povestit cineva care sta langa o biserica (si eu stau, dar nu vad de pe fereastra inspre biserica), cum lumea fotografiaza mortii la inmormantari. De ce ar vrea cineva sa pastreze poze cu oameni morti??????? DE CE?????
De ce ai vrea vreodata sa te uiti la imaginea acelui om, mort? Ti-a fost drag viu, nu e bine sa-l pastrezi viu in amintire, si daca te uiti la poze sa fie poze cu el razand? Sau de ce ai vrea sa fotografiezi chipurile celor din familie sau apropiatilor, care isi traiesc durerea in direct? De ce ai vrea sa pastrezi un asemenea moment si sa-l revezi vreodata?
Eu nu suport nici insistenta celor care vor sa-ti arate filmul lor de la nunta inca nu stiu cate luni/ani dupa, si acela este totusi, teoretic, un moment fericit, daramite de la moarte….
Si check in la cimitir? Cum ca ce?….