Dupa nu conteaza

Mai multe lucruri m-au zbuciumat si pus pe ganduri zilele acestea. As fi vrut sa continui sa scriu despre iubire, asta cred ca simt cel mai bine, dar trairile cuiva din apropierea mea m-au interpelat.
Pentru mine moartea este “singurul lucru grav in viata”, asa obisnuiesc sa il numesc. Nu ma gandesc des la moarte. Aproape niciodata, de fapt. Nu traiesc cu teama de moarte, si, de altfel, oricat de nesabuit ar suna asta, mie nu mi-e frica de moarte. Mai binezis nu mi-e frica de moartea mea. Deloc. Mi-e, insa, cumplit de teama de moartea celor dragi, nu vreau nici sa formulez o miime de gand in directia aceea.

Dar pentru ca din nefericire moartea e un subiect prea actual, si pentru ca una din prietenele mele m-a rascolit prin lucrurile pe care le traia…. Ea se teme de moarte si isi doreste sa stie unde ne ducem. Si ca mergem undeva. Si ca ne amintim ce am facut aici. Sincer, mai conteaza? Viata e acum, aici. Apoi, ei, o sa avem tot timpul sa vedem ce este dupa, sau daca este ceva dupa. Am tot incercat sa-i repet asta. Ce conteaza dupa? (pentru protagonistul principal. Caci pentru restul…. repet, pe calea asta nici nu vreau sa gandesc)
Eu ma consider credincioasa, insa nu cred {nu neaparat} in viata de apoi. Nici nu zic ca nu cred ca este. Pur si simplu nu este un subiect. Viata e acum. Viata de apoi… om vedea, la timpul potrivit.
In plus, eu cred ca acele concepte de rai si iad au fost inventate pentru ca oamenii nu erau suficient de morali cat sa fie buni si fara fluturarea unei recompense (viata de apoi in rai), sau a unei pedepse (viata de apoi in iad). Eu nu am nevoie de promisiunea raiului ca sa fiu buna, si nici de amenintarea iadului ca sa nu fiu rea.
Ma straduiesc, cateodata imi iese mai bine, alteori mai putin bine, sa fiu mai buna in fiecare zi. Si mai constienta, mai civica, mai atenta.
E trist ca la 20 si ceva de ani sa te gandesti la moarte si la dupa. Hai sa le luam pe rand. Hai vezi cum traiesti azi, cum iubesti, cum esti bun azi. Nu dupa moarte, intr-o eventuala “viata”.

Prietenul meu cel mai bun spune ca daca nu cred in viata de apoi, nu-s credincioasa. Eu nu vad lucrurile asa. Nu cred ca Dumnezeu este o fiinta atat de simplista, si ca nu masoara lucrurile in intregime. De aceea mi-a fost cumva mila/groaza de spectacolul dat de unii din cei care au stat la coada la moaste saptamana trecuta. In urma lor a ramas multa mizerie pe spatiile verzi. Hartii, pet-uri, cutii de aluminiu, pungi. Adica Dumnezeu nu incepe asa? prin a dori ca tu sa fii un bun crestin, iar asta se manifesta si prin grija pe care o ai de mediul inconjurator, prin civismul de a nu arunca hartii pe jos, si prin grija fata de cel de alaturi? Eu trebuia sa trec, biroul meu e aici. Treceam cu jandarmii. Ma banuiau ca vreau sa fraudez coada. Evident ca nu vroiam decat sa intru la birou, dar faptul ca ma banuiau ca vreau sa intru in fata inseamna ca unii o fac. Si cei care o fac, cam ce gandesc? ca e bine sa pupe moaste dupa ce au fraudat coada? Si ca Dumnezeu ii ajuta asa? Ce zice Dumnezeu? “Hai sa-l ajut pe asta ca e mai smecher, uite ce s-a orientat, s-a bagat in fata.” Eu nu-l cred pe Dumnezeu asa de “fraier”, cu tot respectul. Si mai cred in coerenta, una minima, macar. De aceea nu cred ca credinta in viata de apoi este o necesitate absoluta ca sa fii credincios.

Dincolo de asta, moartea ma ingheata. Gandul repetitiv la moarte nu ar trebui sa existe in oameni. Ci lumina, iubirea, soarele, bunatatea.

Cat mai e pana departe?

O intrebare a unei amice m-a interpelat brusc. Copila ei o intrebase: “Cate zile mai avem?” Exact asa, cate zile mai avem, nu cate zile mai sunt.  Ciudat cum uneori unele exprimari au nuante atat de adanci. Ea era perplexa, nu prea stia ce sa raspunda. Am sfatuit-o sa ofere ea orizonturi.
Dacă nu știu pana la ce, nu am cum sa răspund. Pana vine Moș Crăciun? Pana la vacanta? Pana înfloresc ghioceii?
Pana crești mare?
A functionat. Ma asteptam sa mearga, ma pricep un pic. Instinctiv, nu lucruri invatate. Lucruri simtite care “bat” orice manual sau regula tarziu invatata.
Dincolo de asta, intrebarea copilei m-a rascolit si pe mine. Din cel putin doua puncte de vedere.
Unu: mereu asteptam ceva, de mici. Ceva definit: vacanta la mare, bradul de Craciun, examenul, tabara, primavara, sau ceva mai nedefinit, cum ar fi fericirea, linistea, marea dragoste, somnul, apusurile.
Al doilea punct de vedere e mai cutremurator: cate ore mai avem? Da, suntem finiti. Avem un numar de ore. Ele trec. Si in timp ce scriu, pana voi fi terminat, imi vor fi ramas mai putine ore, fie si cu o fractiune de ora. Dar mai putine, implacabil. Nu intotdeauna realizam asta.

Si acum sa “combinam” cele doua aspecte. Desi avem ore finite, care se consuma, ni le petrecem asteptand. Uneori, procesul asteptarii este mai important decat momentul implinirii. Si e pacat, caci ne traim viata “sporadic”, intre asteptari, pe peroane, uneori luand trenurile care vin, alteori ratandu-le.
Nu trebuie sa incetam sa traim niciodata pana in momentul mortii, scriam acum ceva timp. In fata intrebarii copilei, sunt inca si mai convinsa ca nu trebuie sa murim mai devreme decat incetam sa respiram. Din pacate, cunosc o gramada de “morti” vii care umbla pe strazi, si peste care vine toamna, iarna, primavara, vara, iar toamna, iarna, primavara….

Universuri paralele, vieti trecute si renasteri

Eu aceea de care mi-e dor, a murit. Candva prin 2002 sau 2004, cat a putut sa supravietuiasca. Sa ii aprind din cand in cand o lumanare. E ireversibil.
Sunt foarte vie si acum. Doar ca alta. In alte coordonate, alta persoana. Mie imi pare rau dupa mine. Eram mult mai desteapta si mult mai nebuna. Fie-mi tarana usoara.

universuri_paraleleM-a ciuntit tara asta, si ce nu m-a ciuntit tara, m-a terminat viata. Nu-mi pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca am trait. Ma mai strabate cate un dor de mine, cea trecuta, desi aici nu as fi putut supravietui nici 6 luni in felul acela.
Si atunci, acesta fiind pretul mersului mai departe, am tacut, am uitat, am inghitit, am invatat.
am murit putin cate putin.
Am trait pana la 30 de ani cat altii in 3 vieti de cate 85 de ani. Intensitati si imprejurari atat de incredibile incat par greu de pus si intr-o carte. Ar parea pure inventii, trase de par, desi chiar sunt vieti. Viata mea. Imi pare rau de potentialul care mustea in mine si pe care l-am secat, ca sa nu mor de inima rea, ca sa ma aliniez (cat de cat, ca aliniata nu-s oricum), cu societatea si cu mediul inconjurator.

si poate ca e un ghinion ca am gasit cutiile astea. Poate ca niciodata nu trebuia sa le mai fi deschis, pentru ca in mine am pastrat amintirea foarte difuza, estompata, a ceea ce am fost.