Lumea spune ca e fantastic, ca suntem la fel.
Eu imi regasesc, privind aceasta fotografie, intr-adevar, privirile pierdute, acel “sunt aici, dar nu-s cu voi” pe care il respir prin toti porii mei cateodata. De fapt destul de des. Pe care cei din jur il catalogheaza drept plictiseala, sau dezinteres, sau oboseala. Nu. E doar esenta mea. Altcineva l-a catalogat drept “mirare”. Da, mirare e mult mai aproape de adevar, de ceea ce nu incetez sa traiesc. O eterna mirare. Iata mai jos si niste mirari mult mai actuale. Izbitor, intr-adevar. Acelasi aer (aproape absent), aceeasi privire… Lipsesc fundele, insa 🙂
