Draga Mos Craciun, hm… asa se incepe, presupun, o scrisoare care ti se adreseaza, dar eu ma si inhib dupa aceste trei cuvinte, parca nu se cuvine sa fiu atat de intima cu tine, care se spune ca ai o asemenea putere. Stii, eu sunt respectuoasa, de fapt pierd timpul aiurea explicandu-ti cum sunt eu. Ma stii, asa cum ne stii pe toti, pe fiecare dintre noi, oamenii.
Sunt emotionata, pentru ca e prima data in viata cand iti scriu. Nu ti-am scris in copilarie, si nu pentru ca nu credeam ca existi, dar pentru ca nu ma incuraja nimeni sa fac asta. E prima data si ma trec fiorii, e intr-un fel o dezvirginare, o dezvaluire, un miracol. Stiu, copil fiind, nu as fi resimtit-o asa. As fi fost prea concentrata pe camionul rosu pe care mi l-as fi putut dori (generic vorbind camion rosu), si prea frageda ca sa pot gandi restul.
Chiar si acum, eu stiu ca tu stii ce ne dorim, fiecare dintre noi, fara banala scrisoare uzuala, lista respectiva. O scriu mai mult pentru prietenii mei si pentru cei din jur, care vor sa stie ce-mi doresc.
Si totusi, sunt emotionata scriindu-ti. Intre timp, am scris tone de lucruri : lucrari la scoala, teme, extemporale, teze, am scris lucrari la facultate, memoriul de diploma, am scris articole in presa cu duiumul, si, nu in ultimul rand, ba chiar dimpotriva, am scris scrisori celor dragi din jur, si… am scris scrisori de dragoste. In acestea am pus sufletul meu intreg si inca ceva pe deasupra, fiecare din ele m-a secatuit si istovit, m-a redus la tacere, pentru a renaste din cenusa propriilor-mi chinuri, propriilor-mi senzatii, prin miracolul puterii sentimentelor, dincolo de puntea lacrimilor. Poate de asta sunt si atat de emotionata acum : de obicei, ii scrii lui Mos Craciun cu mult inainte de a scrie scrisori de dragoste. Ei bine, eu am facut (ca de obicei! stiu, sunt ciudata!), invers. Si iata de ce scrisoarea aceasta atarna mai greu, are o incarcatura si mai puternica. Dincolo de speranta implicita pe care o pui intr-o asemenea misiva, ea contine, de data aceasta, multa dragoste, multa incredere, multa rabdare. Da, rabdare, (desi nu excelez neaparat la acest capitol, dar pe cuvantul meu ca ma tratez!) pentru ca eu nu vreau ca ceea ce-ti cer sa vina imediat. Sunt constienta ca e imposibil. Stiu acum ca nu ma pot trezi maine dimineata, sau poimaine, sau zilele astea, si sa culeg de sub brad, sau din jur, ceea ce-mi doresc. Deci am rabdare, si am incredere. Nu bat din picior, ca un copil rasfatat, care vrea cu tot dinadinsul sa-si culeaga cadoul de sub brad, sa-l pipaie.
Sa intru in subiect, draga Mos Craciun. Pana acum am scris cum ma simt, am zugravit personajul si contextul. Teoretic ii scriem lui Mos Craciun ca sa cerem ce vrem. Repet, eu stiu ca tu stii déjà ce vreau, pentru ca tu esti patrunzator si stii ce ne dorim fiecare. Dar rastignesc in foneme, astern pe hartie (ecran, de fapt), ceea ce vreau.N-am sa-ti cer (si stii asta), nimic material, draga Mos Craciun. Pe cele materiale stiu sa le fac singura, muncind, daca restul e in regula, daca lumea in jur merge cum trebuie. Am facut deja unele (materiale), voi face altele, poate mai bune. De cele materiale, in plus, Mosule, ma cunosti, si stii ca nu-s atasata. Cele materiale, de jos… Sunt mijloace, si nu scopuri. Folosesc la ceva, dar nu-s finalitati in sine. Asa ca, dragul meu drag Mos Craciun, ma avant si gata, spun! Ce-o fi, o fi! Vreau o lume mai buna. Si nu numai lumea mea imediat inconjuratoare, pe care mi-o selectez cum vreau si care e un microcosmos corespunzator mie insami. Vreau o societate mai buna, mai responsabila. Vreau niste concetateni mai implicati. Nu e greu. E suficient sa-ti pese. Sa-ti pese de tine, de ai tai, si de cel de langa tine, de necunoscutul ai carui pasi ii intersectezi pe un trotuar. Vreau niste concetateni carora sa le pese unde vom fi peste un an, doi, sapte, zece, carora sa le pese de copiii lor mai mult decat la nivel declarativ. Vreau sa ne respectam unii pe altii. Sa redobandim constiinta profesionala si constiinta umana. Si nu doar la nivel de concepte formate din zornaitoare cuvinte goale. Nu vreau concepte din astea cu generozitate, lumina, inima deschisa, daca ele sunt doar recitate, si gaunoase, fara acoperire, fara materie in spatele lor. Vreau o societate global mai buna, macar un milimetru mai buna pe an. Vreau sa intelegem ca daca tragem chiulul, chiar si la un nivel minor, asta afecteaza negativ intreaga societate, ca se rasfrange asupra fiecaruia dintre noi. Vreau sa intelegem ca avem datorii, nu numai drepturi. Vreau sa ne luam in serios acele datorii, fiecare la nivelul sau. Nu vreau sa ne iubim frateste, aici nu poate fi un soi de replica in miniatura a raiului. Vreau lucruri omenesti posibile.
Una din marile drame ale unor copilarii, sau oricum, un moment notabil, este acela cand aflam ca nu exista Mos Craciun. Ca acela e tata, mama, unchiul, vecinul. Ei bine, eu stiu ca exista Mos Craciun, altfel nu m-as ridiculiza sa ii scriu. Mos Craciun suntem, exact cum aflam in copilarie, fiecare dintre noi. Asa cum stim sa fim Mos Craciun pentru cei dragi, pentru copii, pentru parinti, pentru iubit, pentru prieteni, asa putem fi Mos Craciun pentru fiecare dintre ceilalti. Si nu costa nimic. Doar putina grija, putina atentie. Respectul fata de ceilalti se vede si in atitudine, in privire, in raportarea fizica la ceilalti in locurile publice. Hai sa incepem sa fim Mos Craciun, in fiecare zi cate un pic, o zecime, o sutime de milimetru, fiecare cat il lasa inima. Si sa nu dam inapoi. Sa intelegem. Sa nu abdicam de la niste principii. Pentru ca ele sunt importante.
Deci, scrisoarea mea merge mai departe asa : dragii mei Mosi Craciuni, va iubesc si imi doresc, NE doresc o societate mai buna. Vreau sa o faurim impreuna. Avem puterea, impreuna, sa facem asta. Nu va fi raiul, cum ziceam. Si nici macar nu va fi bine, sau macar normal, imediat. Dar va fi un pic mai bine. Iar MAI bine e déjà foarte important.
Nu vreau sa mai asteptam sa gasim sub brad una-alta. Nu vreau sa ne mai dorim doar lucruri cumparabile cu bani. (sigur, dupa ce trecem de copilarie, in copilarie e greu sa nu vrei camionul rosu, admit !) Nu vreau sa cerem chestii de la ceilalti. Vreau sa invatam sa dam in primul rand. Hai sa incepem prin a oferi. Cate putin: o uncie de suflet, un centimetru de buna-vointa, o farama de timp. Hai sa ne luam in serios rolul de Mos Craciun!
Scrisoarea asta v-am scris-o azi, ca sa respect semnificatia zilei. E importanta pentru ca e prima. Poate va fi si ultima, asta n-am inca de unde sa stiu. Am scris-o azi, pentru ca azi e Craciun. Dar considerati, va rog, ca va scriu scrisoarea asta in fiecare dimineata. Si ca in fiecare seara va puteti uita in spatele vostru, printre orele zilei, si puteti spune ca ati fost Mos Craciun, dupa puterile voastre, dupa mediul vostru de actiune, dupa imprejurari. Mie asta mi-e suficient, as fi in al noualea cer… si chiar dincolo de el.
Eu si tu si el si ei si voi sunt, esti, este, sunteti Mos Craciun!
Si un post scriptum ceva mai personal: nu stiu cum sa spun ca sa nu sune patetic, mi-e teama de patetism, nu vreau sa cad in asta. Spun direct, iata: pentru mine, mai vreau ceva, Mos Craciun. Vreau sa fiu iubita. Si vreau sa pot sa dau prea-plinul de suflet pe care il am… Dar tu stii asta, deja.
Stiu ca e un subiect polemic. Imi asum si asta, si-mi asum mai ales parerea mea. (ca in toate cazurile 🙂 )
