minute

Si uite asa, stau si ma uit cum trec minutele, si ma enervez ca ele trec degeaba, in detrimentul meu. Am asteptat sa fiu extenuata ca sa adorm. Nici macar asta nu m-a ajutat. Ma ustura ochii si stiu ca in 2-3 ore incepe o zi grea. Si totusi, nu pot inchide ochii. Azi m-as odihni si fortat, numai ca n-am ce sa beau ca sa dorm. Eu nu iau medicamente, si n-am nici antinevralgic in casa. Azi e una din zilele cand as lua un somnifer. Sau macar un sfert. La cat de putin obisnuita sunt cu medicamentele, si sfertul si-ar face efectul. Si nu din vreo nesabuinta, ci pentru ca am nevoie disperata sa ma odihnesc. Am tot sperat ca imi va fi suficient de somn cat sa cad, doborata. Dar nu. Azi nu. Un gand imi sfredeleste creierul, o senzatie imi cioparteste inima. Suna intr-un fel cuvintele astea, realizez. Nu-s intamplatoare. Sunt absolut pe masura momentului. Mi-as dori sa fie o exagerare teatrala, figura de stil, metafora pentru scriitura. Am sa am ochii rosii maine si mintea incetosata. Macar (indraznesc sa sper) ma va fi parasit aceasta dureroasa luciditate care ma macina acum si care ma impiedica sa zambesc, fie si proiectat, acest suras, intr-un viitor indepartat. Intunecare. Incerc sa ma linistesc. Imi bate inima infiorator. Accelerat, dar nu de emotii pozitive. Nici nu reusesc sa plang. Probabil ca mi-ar fi mai bine daca as reusi sa rup zagazul lacrimilor. Cand ajung acolo, e putin mai senin, e dincolo de un prag. E o epuizare, buna. Si dincolo de ea, cateodata, macar, e linistea. Dar nu sunt acolo. Am stins lumina de cateva ori. Am reaprins-o, agitata. Parca pe intuneric era si mai intuneric. Nu indraznesc sa ma uit dupa draperii, stiu ca e lumina afara deja. Aud pasarile, ciripind. O lumina care mi se va parea si mai necrutatoare, si mai dura decat a altor dimineti. Nu e lumina dulce a unui rasarit care imi mangaie pleoapele inchise, in spatele carora imi termin visul despre tine. Nu e lumina roz a unei dimineti care ma preia dintr-o noapte in care m-ai strans in brate. E lumina cruda dupa o noapte de nesomn, strabatuta de dureri greu de masurat. As refuza aceasta lumina, daca mi-ar sta in putinta. As intarzia-o, macar, sa prind o ora-doua-trei de somn, in liniste. E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A venit si ziua de azi. Si a trecut si ziua de azi. Am baut cafea si mai multa decat de obicei. Ca sa-mi anesteziez constiinta, Dumnezeu stie cum, intr-o incercare disperata de… Am baut cafea in disperare, desi nu in mod voluntar, nici constient. Parca vroiam sa-mi anihilez, omor, inchid creierul. Rezultatul? O frumusete de noapte alba. Am « sarit » niste ore ca sa preatraiesc alte ore…. E sase dimineata, iar eu nu am inchis ochii. Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza. Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi… Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari…

Cand scriu, acela este un moment ne-interschimbabil. Nu e o piesa de lego care poate fi plasata oriunde, si in locul careia poate fi plasata alta, de alta culoare. Nici nu stiu exact cum sa exprim asta. Dar trebuie sa o spun, in fata mirarii unor oameni… Cand scriu, acel moment este special. Minutele, zecile de minute, orele poate (desi scriu repede), in care scriu, nu ar putea fi alocate altei activitati. In acele momente, daca n-as scrie, as face oricum tot ceva pentru mine. As citi, as asculta muzica. As gandi sau as picta. As face ceva frumos pentru sufletul meu. Nu, cand scriu, nu pierd timpul. Din punctul meu de vedere, e momentul cand pierd cel mai putin timpul.  Daca n-as scrie, nu, n-as munci in acel timp. Daca n-as scrie, nu, nu as merge la cumparaturi in acel timp. Daca n-as scrie, nu, n-as avea indeletniciri casnice in acel timp. Daca ma intreb ce as face in acel timp, nu gasesc decat un raspuns: as scrie! Cand oamenii isi inchipuie ca as putea face orice altceva in loc sa scriu, ei bine, NU, n-as putea face nimic altceva. Momentul cand scriu e doar acela in care scriu. Nu e un moment oarecare. Nu e un timp oarecare, pe care il umplu scriind, asa cum l-as putea umple facand altceva. Momentul in care scriu e PENTRU SCRIS. Si ma si mir ca trebuie sa explic asta. Ma simt aproape neputincioasa sa explic. Mi se pare ca e un lucru atat de evident, atat de firesc! Uite, de pilda, acum. E 4 dimineata. Nu e un moment cand as face altceva. Stinsesem acum aproape 2 ore lumina, ca sa dorm. M-a chemat scrisul. A trebuit sa aprind lumina si sa scriu… (nu numai ce scriu acum, dar daca tot exista nelamurirea asta, hai sa incerc sa descriu cate ceva). Nu m-as fi trezit din somn in toiul noptii ca sa fac orice altceva… Nimic altceva nu m-ar fi tras de maneca, nu m-ar fi trezit, nu m-ar fi chemat! Scrisul da. Dar scrisul e pentru mine ceva special. Ca un alt fel de a respira. Dar e dintre actiunile vitale! E o nevoie viscerala. Si in niciun caz o indeletnicire ca celelalte. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It