Tag Archives: minciuna

Feb262015

Posted in mon jardin secret • stari de spirit – stari de asediu

Amar

By Comments:

spSa fii suparat pe un om care nu mai este nu e un sentiment comun, si nici ceva ce mi-as fi putut inchipui ca am sa simt vreodata.
Din pacate, asta simt, acum, in ultimele saptamani. Si nici nu stiu cand imi va trece. Cand si daca.
Pe cat de mult uneste increderea, pe atat de mult desparte minciuna. Si doare si retroactiv. Cumva, mi se pare ca mi s-a furat viata. Ca imi fuge pamantul de sub picioare. Ca certitudinile alea cu care traiam eu, (si nu, nu am avut si n-am o viata usoara), se disipeaza ca niste baloane de sapun. Ca totul pleaca in neant. Sunt suparata, si nu stiu cand si daca imi va trece. Este teribil sa realizezi cat de mult rau iti pot face oamenii pe care ii iubesti (si care, culmea! te iubesc). Mie minciuna aceea mi-a picat atat de greu, chiar si dupa atatia ani, mi-e atat de urata, incat mi-e imposibil sa spun cand si daca voi ierta. Și cum Dumnezeu? Tot ce credeam și știam eu ca a fost viața mea, sa fi fost o iluzie?
Nici nu e ceva obisnuit, sa fii suparat pe un mort. Dar asta este, lucrurile au fost abrupte, si nu am avut timp sa si uit, sa si iert, sau sa nu uit, dar sa iert, sau sa uit…
Habar nu am daca exista viata dupa moarte, sau o forma de “reciclare”. Dar daca exista ceva, sigur stie ce simt acum. Si sigur nu ii e confortabil. Nu de asta o fac, nu stiu sa fac lucrurile asa, nu m-am razbunat in viata mea, si nu stiu sa o fac, sunt doar sincera in ceea ce simt. Iar acum nu pot sa simt nimic altceva decat o enorma suparare.
Deocamdata nu simt decat o mare amaraciune. Atunci cand nu simt de-a dreptul furie. Apoi, obosesc, si sunt din nou amara. M-am simtit asa ciudat incat mult timp nici nu am putut sa plang. Acum plang. Nu e cu mult mai bine. Si-n plus, plansul si raceala chiar nu-i o combinatie buna, ca sa nu spun ca am momente cand nu mai am suflu.
Zilele astea nu-mi mai gasesc sensul. Nu ma mai motiveaza nimic suficient de mult. Nici cat sa ies, nici cat sa traiesc, nici cat sa rad, nici cat sa scriu. Sunt momentele acelea de totala inchidere. Fiecare pas e un efort imens. Fiecare iesire e o aventura. Nu-mi doresc sa vad pe nimeni. Nu ma mai motiveaza chiar nimic. Nu, nici macar iubirea. E unul din rarele momente cand nu, nici macar asta. Sau poate ca nici nu mai iubesc. Habar nu am, nu ma pot gandi la nimic acum. Ma simt rar seaca, secata. Acum asa ma simt. Si nu stiu cand si daca…
Nu mai vreau nimic, stau sa treaca timpul si atat. Si nu mai am bucuria aceea si spiritul care credeam ca nu piere niciodata, simtul umorului. Zilele astea nu. Si Dumnezeu stie cand si daca imi va trece.
Tot ce nu te omoara te intareste, blablabla, totul vine la momentul potrivit, si alte prostii. Aiurea.
Unele episoade chiar n-au niciun sens. Si chiar nu meriti uneori sa primesti lucruri cu care viata te potcoveste, aproape aleator.

ps. e deja mult, mare mirare, ca pot sa scriu frazele astea. In rest, sunt inchisa. Si nu stiu cand si daca…

Pin It

Nov232013

Posted in cioburi de viata

Sfatul

By Comments:108 Comments

sfatIntr-o seara, suna telefonul.  O voce pe care eu sunt obisnuita sa o aud calma, intreaba agitata: “Te rog sa-mi dai un sfat, ce-ai face tu daca ai stii ca te inseala?”
Calma, eu, ii spun: “Nu pot sa-ti dau un sfat, adica nu-ti pot spune eu ce sa faci tu, asta o sa alegi tu. Insa iti pot spune, poate te ajuta, ce am facut eu intr-o asemenea situatie, si ce as face.”

Eu nu pot sa tac. Nu ma rabda inima, nu pot sa ma prefac ca nu vad, in virtutea unor “aranjamente” sociale, financiare, de comoditate sau de standard. De orice natura, de fapt. Plus ca daca banuiesc, o sa fac orice ca sa aflu. Si am spus “orice”.

Mai mult decat alte lucruri, ma doare si ma raneste minciuna. O consider lipsa de respect. Iar respectul eu il consider parte din dragoste. Daca ma iubesti, ma respecti, daca ma respecti, nu ma minti.
Minciuna ma revolta. Eu mint prost, foarte prost. Dar nici nu mi-am propus vreodata sa invat sa mint bine…. Nu consider ca e ceva ce-mi trebuie.

Ea imi spune, blazata si intristata, cumva cu bratele cazand in fata fatalitatii: “Asta e viata reala: toti si-o trag cand au ocazia.” Ah, nu!  Eu vad lucrurile mai simplu: daca ti-o tragi ca ai ocazia, asumi. Daca nu asumi, nu ti-o tragi. Mai aveam eu un iubit, candva, care mi-a plâns la propriu, cu lacrimi, pe umăr, ca isi insela prietena. Si? L-am consolat, ca-s fata buna, da’ inca nu stiu daca nu cumva trebuia sa i-o retez la scena aceea. Eu zic ca si inselatul asta e pentru cine are stomac. Cine nu, sa stea in banca lui…. Nu te tine, nu o faci, punct.

Asta ii spusesem de fapt si lui, atunci. Iar el a raspuns, incercand o justificare: “dar esti asa atragatoare…” (in conditiile in care eu nu faceam nimic ca sa-l atrag, si drumurile noastre nu se intersectau, intersectarea o cauta el). I-am spus simplu: “In viata vei intalni zeci, sute de femei atragatoare. Daca asta e un motiv sa nu rezisti tentatiei, treaba ta, n-ai decat. Dar asuma-ti-o, frate!!!! Sau, daca nu asumi, rezista tentatiei, din doua una, clar.”

Sa revin la discutia cu prietena mea. Povestindu-mi, in plus, am inteles ca e vorba de un caz clasic (din pacate!) de om care se da de gol din cauza remuscarilor. Brusc devenit mai tandru, foarte atent, mult mai prezent. Vizibil cu ochiul liber ca e ceva in neregula. Cumva (ce ironica este viata!), fix tipologia inversa, pandantul celui cu “nu s-a intamplat nimic” (sa mori tu?), de aici.

Nu stiu exact daca am ajutat-o. Eu spun ca da, pentru ca i-am spus lucruri reale, din suflet, din sange si din carne, nu din carti. Alegerea e a ei. Insa i-am spus clar ceva, si poate nu strica sa spun si aici, cine stie cui ii va folosi ideea asta.
La 25 de ani, cand mi s-a intamplat mie, m-am dus sa vada ca stiu. Nu vroiam nimic altceva,  decat sa vada ca stiu, atat, ca sa nu ma mai poata minti in fata. Eram foarte convinsa ca-l voi parasi. Am scris scrisoarea de adio, i-am trimis-o, si…. nu l-am parasit. Il iubeam, a stiut cum sa ma ia… In cazul acela, a fost dezastruos, pentru ca a mers din rau in mai rau. Nu spun ca asa e in toate cazurile, poate in unele cazuri, un asemenea “incident”, ar aranja lucrurile, ar zgudui destul de mult cat sa repuna situatia in fagasul normal. N-ai cum sa stii, sunt experiente extreme, si ele se comporta diferit.

Ok, acum nu mai avem 25 de ani, ca atunci cand am reactionat eu asa. I-am spus sa se gandeasca ce isi doreste cu adevarat. Are doua variante. Prima: poate sa taca, si el sa nu stie niciodata ca ea a stiut. E si asta o alegere, sa te prefaci ca nu vezi. Atatea femei din lumea asta, cu precadere sotii, o practica pe termen lung. “Ma fac ca nu vad, deci nu ezista”. Pentru mine nu este o alegere, ca eu nu pot sa tac, ma sufoca revolta minciunii. Si, repet, niciun aranjament, oricat de “caldut” ar fi el, nu e suficient pentru a ma determina sa tac. Desigur, dupa ce spun, dupa ce vorbim, pot trece peste asta. Pot intelege multe, dar sa bag capul in nisip ca strutul, asta clar nu pot sa fac. Dar pentru multe alte femei, asta este o alegere. Prima alegere, chiar, as spune.

A doua varianta: ii spune ca stie, si exista o discutie. Dar ce i-am spus prietenei mele clar mai presus de orice, si as spune oricand oricui: daca alegi sa-i spui ca stii, n-ai voie sa nu-l “pedepsesti”. Cum crezi tu, pedeapsa poate fi variabila, si ca intensitate si ca durata si ca si continut. Dar nu se poate sa nu o faci. Pentru ca daca spui ca stii, dar nu reactionezi nicicum, e poarta deschisa spre absolut orice.

Desigur, am mai zis, nu apartinem niciodata nimanui. Nu tinem pe nimeni in lesa si nici noi nu suntem tinuti in lesa. Dar atunci cand ai “contract moral” cu un om, parafat prin priviri ochi in ochi, minciuna n-are ce cauta. Acolo unde e dragoste, e respect, si unde e respect, nu e minciuna. Si daca te prind cu raţa-n gura, nu-mi spui ca nu s-a intamplat nimic, ca abia atunci incepi sa ai o reala problema cu mine.

Si oricate remuscari ar avea cel care calca stramb, nicio atentie suplimentara nu sterge si nu estompeaza durerea de a fi  mintit. Niciun cadou, nicio plimbare, niciun alint nu poate repara nimic. De aceea, aproape ca e mai bine ca cel care calca stramb sa fie atat de destept incat celalalt nici macar sa nu banuiasca… si revenim la “o faci doar daca te tine”…
E complicata viata si ciudata toamna asta.

 

Pin It

Nov122013

Posted in lumea asta • revolte

Cat de mult dor cuvintele

By Comments:11 Comments

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”

 

Pin It