Atlasul emoţiilor, clădirea

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam “Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa“)…
Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm.

Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉

Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele.
Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂

Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita.

Sa dam prioritate bunului simt

Scena banala de cartier bucurestean sufocat de masini: se intalnesc fata in fata pe aceeasi strada, ingustata, doua masini, care n-au loc sa treaca una pe langa alta. Codul rutier plus bunul simt spun ca cel care are banda blocata, ingustata de obstacole (masini parcate, etc), ii da prioritate si deci voie sa treaca celui care are banda libera, dupa care trece si el. Ei bine, aici nu e aproape deloc asa. E legea junglei, e care pe care, care e mai puternic, care are obrazul mai gros. Bineinteles, eu las oameni sa treaca si cand am eu prioritate si ei nu. Insa una e sa invit eu pe cel pe care vreau sa-l las sa treaca, sa treaca, si alta e sa forteze cu nesimtire, ca si cand prioritatea nu ar exista.

In general, nu ma las, ma lupt, atunci cand stiu ca am dreptate. In schimb, zilele trecute, m-am intalnit fata in fata cu un taxi. Evident, eu aveam prioritate, el nu. Evident, el forta. Sunt si femeie, si blonda. Foarte gresit din partea mea adica, deja plec cu un handicap in ochii lor! N-am vrut sa-l las deloc, insa avea ochi rai, injura… Brusc mi-am amintit toate scenele de violenta care se petrec in oras, in toiul zilei. Si brusc m-am gandit ca ce folos ca am dreptate, poate iese si-mi da in cap cu o bâtă, si uite cum pot sa mor pentru ca am avut prioritate.

Mi-am promis sa o las mai moale cu insistenta mea ca ceilalti sa respecte legile, nu de alta, dar macar din instinct de conservare. Insa e trist. Pentru ca mie mi se pare extraordinar de trist sa taci din gura. Mi se parea un comportament civic sa ii indemni pe ceilalti sa respecte legile. Mi se pare normal sa atentionez pe cineva ca i-a cazut ceva, atunci cand arunca aiurea gunoi pe strada, sau alte si alte exemple. Acum sa ma tem ca-mi vor crapa capul cu o bâtă? Eu singura n-as putea schimba lucrurile, dar daca suntem cativa care facem asa, poate societatea se insanatoseste…

Postare nervoasa de doua dimineata

Stau intr-o tara de salbatici, intr-un oras de necivilizati, intr-un sector cu un primar minunat.
Si anume: se spune ca acest cartier e un cartier printre cele “bune”. Asa credeam si eu, oarecum, pana sa constat niste lucruri, multe.

Deja eram foarte nervoasa cu tot ce a facut sau nu a facut Piedone de cand e ales primar. Tot ce a stiut sa faca (din cate am constatat eu, ca si locuitor al sectorului), este sa puna flori in tot sectorul cand venea iarna, in toamna. Pe cand noi aveam alte probleme, mult mai importante si mai arzatoare. A pus flori in toamna ca si cum avea ceva de demonstrat cuiva, ca si cum primavara nu mai venea, si ca si cum nu ar fi firesc sa puna flori in primavara care venea. Si oricum, ca ordine de prioritati…
Ce a mai stiut sa faca? Sa puna niste ridicole statuete din pomisori si iarba in toate intersectiile, niste coloane romane cu lumini in alte intersectii, niste palmieri la Constantin Brancoveanu, niste bolovani la Eroii Revolutiei, niste mineri din iarba, cu dinozauri, girafe si alte porcarii tot acolo. (in paranteza fie spus, orice decorator, peisagist, designer, ar fi recomandat macar ceva mai coerent- coerenta intre ele, zic).
Si apropo, calutii, birjarii, minerii, girafele din iarba sunt sursa de teribile spagi fara sfarsit, ca acelea sunt chestii care trebuie mereu taiate, mereu intretinute, doar iarba nu creste in forma de caluti.
Sincer, niste flori frumoase ne ajungeau. Si parcari, mai ales parcari. Si rezolvarea unor probleme care chiar ne intereseaza.

Parcari nu-s. Blocul meu e relativ departe de blocul de vizavi. Intre cele doua erau niste garaje din prefabricat. Le-au daramat (intr-un fel, bine au facut, aratau jalnic). Dar in loc sa construiasca o parcare pe terenul ramas viran, l-au lasat de izbeliste. De fapt, bine ca a venit criza, ca stiu sigur ca acolo vroiau sa tranteasca un alt bloc:(

Parcari deloc. Iar eu, care oricum nu am pretentia sa parchez chiar la poalele blocului, si care sunt dispusa sa merg cateva zeci, sute de metri, nici asa nu prea reusesc. Sunt seri cand vin acasa, si nu pot parca, fac ture de bloc, blocuri, cartier, chiar si cate 30 de minute. Si nu, nu pot inchiria un loc de la primarie, pentru ca… vedeti aici. Motiv.
In fine.

Deci ca sa vin la nervii de asta seara, de ora 2 dimineata.

Am fost la un restaurant cu un bun prieten. Am venit impreuna acasa, avand ceva de facut. Nu puteam sa stau 30 de minute sa caut loc de parcare, timpul sau fiind limitat. Am lasat masina intr-un loc in care nu deranja pe nimeni. Maine dimineata ar fi deranjat un pic, caci se ridica gunoiul, si botul masinii depasea locul prin care se vor scoate peste cateva ore tomberoanele. Am lasat masina acolo pentru un timp determinat, avand de gand, cand pleaca prietenul de la mine, sa cobor si eu la masina, si sa caut in acel moment un loc, fiind dispusa sa-mi petrec 30 de minute din viata cautand un loc de parcare (pe langa cele trei ore zilnice din trafic).

Ei bine, zis si facut. Discutia terminata, am coborat. Un ou de toata frumusetea, pe masina. Prelins pe caroserie, pe ferestre. Superb. Avem niste locuitori foarte civilizati si un primar sa ne traiasca.

Vorba aluia de azi, “mai am o secunda si emigrez” (parafrazand “mai am o secunda si candidez la presedintie“).

Si da, sunt nervoasa.
Si da, iar nu dorm.
Si da, o sa adorm dupa ce reusesc sa ma calmez. Da’ poate-n alt oras, alta lume.
Sau poate-n alta viata.