A conduce: povesti cu sfarsit neasteptat

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult.

Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in “traditie”).
Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la ei chiar se face treaba in stagii, am sa scriu si despre asta odata, adica tii de-adevaratelea locul unui jurnalist plecat in concediu, cu toate sarcinile sale- si esti platit cu salariul sau) pe Coasta de Azur, la sediul unui ziar foarte important. Locuiam in cele doua luni  din acea vara, la La Garde, in campusul universitar, unde, pe timp de vara, inchiriau garsonierele. Toate bune si frumoase, numai ca aveam de parcurs 16 km dus, 16 km intors, zilnic. Si ce kilometri! Si de drum national, si de autostrada, si cu tot felul de “primejdii”, o intreaga aventura pentru o oraseanca proaspata proprietara de permis. Ca si cum viata mea in sine nu era o aventura intreaga, plecata la 18 ani din casa parinteasca, singura, intr-o tara straina, in 1991, cand occidentalii oricum pareau niste extaterestri. La ziar, seara terminam tarziu, ma intorceam noaptea. Alta dificultate, condusul pe intuneric. A trebuit sa conduc zilnic, n-aveam de ales, altfel nu puteam munci. Nu va spun cum plecam. Ma spalam, ma imbracam si porneam. Aveam palmele transpirate de emotie cateodata, imi tremurau genunchii uneori, speriata de lucruri care se petreceau in trafic, dar nu ma lasam, trebuia absolut sa ajung la timp, si sa arat calma, surazatoare, gata de o zi de munca, glumeata si prietenoasa cu colegii, buna profesional, la inaltime. Pai mie cateodata mi se darama lumea pe drum, intr-un moment, si se recladea la loc, atunci cand aveam reactiile potrivite si ieseam spontan din problema de trafic.

Hehe, si autostrazile! Pai acelea sunt autostrazi, nu glume.  A mea era A57, de la Marseille la Nice. Nu umbla nimeni, nici calare nici pe jos pe banda de oprire de urgenta, e complet interzis, iei o amenda de nu te vezi. Nu cum observ eu in Romania si chiar si Bulgaria (lume estica neinvatata cu ideea de autostrada), care mai fac ei un mic popas pe banda aia, mai respira, mai fumeaza, mai una, mai alta. In lumea civilizata, banda aia, asa cum numele sau o indica, este fix pentru URGENTA. Nu te opresti acolo decat daca chiar nu ai incotro.  Pentru fumat, admirat peisajul, facut pipi (alt obicei est European), exista les aires de repos,  respectiv spatiile de servicii. Ma rog, sa revenim. Deci  autostrazile… pai aveam o bucata de autostrada pe care mergeam ca sa ajung la redactie. Ma inghetau autostrazile, mi se pareau monstruoase, imense, demoni de beton si metal, cu mii de masini care merg cu viteze ametitoare . Ma intimidau autostrazile,  ma simteam neputincioasa cateodata… Acolo n-ai ce sa cauti pe autostrada cu mai putin de 80 la ora, iei amenda, sau ai motiv tehnic serios ca sa mergi asa. Asa incat, trebuia sa merg cu cel putin 80, pe langa masini care se miscau cu 130-150… La inceput, nu ma simteam in stare, uneori 80 era o viteza care mi se parea mare, si nu mi-o asumam. Atunci o luam pe drumul national alternativ in loc sa folosesc bucata de autostrada care mi-ar fi scurtat traseul…  N-ai fi zis ca ulterior tot eu eram aceea care mergeam constant  (ani intregi) cu 200 km/ora, pe sistemul “ce-ai fost si ce-ai ajuns”, in sensul bun 🙂

Si uite asa, conducand zilnic, dar zilnic, de cand am permisul, nu numai ca am invatat sa conduc, dar mi-am si descoperit placerea intensa de a o face, abilitatile senzoriale pe care le am. La 25 de ani, cand am venit singura ca fata cu o ditamai masina traversand Europa (3000 de km), toata lumea se mira, si francezi si romani… Iar cand am ajuns la mama, la Bucuresti, i-am spus, cu ochii sticlind: “mama, mi-am ratat vocatia. Sofer de tir trebuia sa ma fac.” Imi placuse enorm, era primul meu traseu singura, 3000 km. Mama, cu ochii mari, rotunzi ca in desene animate: “Du-te si culca-te, spui prostii.”
Apoi a fost deșertul, (București Dakar la volan) si drumul acela,  nu numai lung dar si dificil, o adevarata provocare nu numai din punct de vedere al condusului, ci si al experientelor extreme (umane si de conditii).

La toate astea ma gandeam azi, la un moment dat, conducand spre aici, unde sunt acum… Suna telefonul, mama.  Eu, pe serpentine in Balcani, destinzandu-ma prin condus, raspund. Imi spune ca sotul ei a avut un accident rutier venind de la Constanta. Mi-a stat, evident, inima in loc. E bine, ma rog, cat de bine poti fi dupa un accident.  Recunosc, asta m-a intors pe dos. Si nu-s acolo, nu-s langa ei.  El venea spre Bucuresti nu am inteles prea bine cum, masina vine, ea, pe platforma.

Sunt oarecum bulversata, recunosc. Sper ca maine sa fie senin, si ca ai mei sa se descurce fara mine acolo.

Beau ceva si incerc sa ma destind… Iar aici, parca au stiut ca vin… e numai muzica franceza de cand m-am asezat la masa si de cand scriu… ca o celebrare. Nu zic ca eram vedeta déjà inainte sa apar, ca am tot discutat, asa incat m-au primit razand si exclamandu-mi prenumele! 🙂
Oricum, ca de obicei in tara asta, toata lumea mi se adreseaza in bulgareste sau ruseste, daca sunt singura.  Mai putin astia, ca stiau de unde vin.
Nici nu ma pot supara…. In fata mea, la terasa, e o fetita rusoaica, cu parintii. Blonda, breton, 2 codite. Semanam al naibii, ce as putea sa am de obiectat? 🙂 Candva o sa conduca si ea ca Starsky & Hutch, si o sa colinde lumea, sper, pentru ea 🙂
Acum maica-sa țipa la ea: Pașol!  A mea nu tipa… Lasa ca se face fetita mare 🙂

Arta de a fi femeie … cand ninge

Ma simt extraordinar de obosita. Nu cred ca trece cu somn. E o epuizare, un prea plin de senzatii. Sper sa ma pot regenera, curand. Intr-un fel. In ultimele zile nu mananc, ci doar ma alimentez. Cu supe la plic. Da, stiu, sinucidere curata. Chimicale mai concentrate decat chestiile alea nu cred ca exista. Stiu. N-am chef de mancare. Mancarea nu ma tenteaza mental zilele astea, ceea ce e ciudat, pentru ca sunt gurmanda, de obicei, apreciez mancarea buna, si imi place si sa gatesc. Acum nu ma mai intereseaza nimic. Mananc supa la plic, cate una pe zi, ma gandesc ca e suficient sa supravietuiesc. Si cate o ciocolata. Nici nu-i mai simt gustul parca. Ma intreb de ce o mananc, de fapt, pentru ca nu o savurez. Nici macar ciocolata?

Asta seara… Incepuse sa ninga. E 3 martie. Nu mai am nici putere sa ma revolt. Si daca ma revolt ca ninge, ce rezolv? Tot ninge, revolta mea e superflua. Am fost la o lansare de carte asta seara. “Arta de a fi femeie”. Ha, cat de ironic! Arta de a fi femeie. Dar vreau eu acum sa fiu, sa mai fiu femeie? Am vrut vreodata? Inutila revolta. Ca si cum m-as revolta ca ninge. Sa fac bine sa-mi intre-n cap, sunt femeie. Nimic nu mai schimb acum.
O femeie care iubeste. As vrea sa schimb asta? Ah, nu, asta n-as schimba-o niciodata. Iubirea e viata. E respiratie. Aer.

Lascar Catargiu. Zapada, deceptie, o sa mi se lase parul, iar ninge… Nu mai conteaza, merg spre masina, ca spre portul fagaduintei. In pas rapid, mi-e frig. Urc in masina, dau drumul la muzica, cea care ma linisteste. Ma izolez de exterior. Noapte, lumini, oras. Noaptea orasul devine suportabil, respirabil. Se estompeaza griul ambient. Nu se mai vede praful, nici noroaiele.  Casa mea e drept inainte. Viraj stanga.

Si trec a … (nenumarata) oara prin fata casei sale. Imi face bine asta. Ca o mangaiere. Simt parca aerul vibrand, in jurul meu, ca miscat de trecerea sa. Acelasi aer ma atinge si pe mine. In partea asta de oras ninge mai putin. Nu ca ar mai conta ninsoarea in valtoarea de emotii. Imi fac bine si rau. Nu stiu in ce proportie, pentru ca deja am otrava in vene, si ma delectez cu ea. Ridic timid privirea din volan catre ferestre. Ma navaleste caldura.  Si mai incolo, rauri de cuvinte, poduri de vocale, carari de consoane… sub care voi dori sa ascund emotiile infinite.

Vreau sa dorm. Ciudat. Eu nu vreau niciodata sa dorm. De obicei spun mereu ca m-as lipsi de somn, daca s-ar putea, pentru ca pierd timp. Acum, insa, vreau sa dorm. Si sa ma odihnesc. Am o oboseala care nu trece cu somn, si stiu asta. Vreau totusi sa incerc. Ca sa nu se spuna ca am fost indaratnica. Acasa. Lumina, ciocolata. Un pahar de vin. Somn.

Fundeni:o vizita care calibreaza

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi).
In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. “Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie”. Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate.

Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir.

O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei, fereastra ei spre viata, spre primavara, spre exterior, spre lumea larga. Veneam cu miros de proaspat, cu miros de femeie, de parfum. Cu rochie si tocuri. Reprezentam viata, eram ambasadoarea exteriorului, si n-aveam voie sa bocesc. Desi aveam sufletul cernit.

Mi-ar fi placut sa ii ofer martisorul in alta parte decat la bufetul de la Fundeni. Mi-ar fi placut sa fiu Dumnezeu si sa ii scot atunci pe toti bolnavii din toate spitalele, sa ii vindec. Ma doare si acum durerea lor, a cunoscutilor si necunoscutilor care se afla in imprejurari dificile.

Si, colac peste pupaza in lantul coincidentelor vietii mele… Ies din spital, intru in masina, bag cheia in contact, pun radioul. Romantic FM, cum ascult de ceva vreme. Ei bine, la ora 18.00, luni, la Romantic FM era acea melodie, una din melodiile LUI. Atunci chiar nu m-am mai putut abtine. Conduceam si plangeam. N-aveam cum sa ma opresc. Trebuia sa ajung la un eveniment, seara, la Novotel. Viata, lumea reala isi cerea acut drepturile. Plangeam si conduceam, conduceam si plangeam…

Fii tare, draga mea! Toate gandurile mele bune spre tine.

si nu, n-am putut sa scriu pana acum despre asta, ar fi curs sange, nu cerneala.