Daca un abuz e raspandit, asta nu-l face acceptabil

Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media“, sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat.
Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei.
Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara.
In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist.

In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc.

carte de presseOk, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂

Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste).
Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este racit, suna dimineata ca nu vine, si are concediu medical pentru o zi sau doua, pentru raceala, ziarul suna un inlocuitor. Da, pentru o zi si pentru doua zile. Da, si i se face contract. Da, pentru o zi. Si pentru doua. Pentru ca ziarul are o serie de oameni (studenti iesiti din scolile de jurnalism agreate de profesie — explic imediat si asta), functionali imediat, pe care i-a testat uneori (la inlocuiri de acest gen), si pe care ii suna. Si care consimt sa fie sunati si vin cand sunt sunati.

Contractele de munca facute cu aceasta ocazie se numesc CDD (contrat a durée déterminée), adica contract cu durata determinata. Ca e o zi, ca sunt doua, ca e o saptamana, o luna. Sau pe perioada cand inlocuiesti o femeie in concediu mai lung, de maternitate. Apoi intri in CDI (contrat a durée indéterminée), cand te angajeaza. Si te angajeaza dupa o serie de CDD-uri, daca, bineinteles, relatia a fost buna de ambele parti. Daca ai fost la inaltimea asteptarilor si ai muncit bine, repede, etc. Eu am avut 44 CDD inainte de a avea CDI. 44 dintre care multe, de o zi sau doua, cum am spus mai sus. Nu se pune problema, NICIODATA, in viata vietilor, sa fii jurnalist si sa lucrezi la o redactie fara contract de munca. Drepturi de autor? ce e aia? se aplica la scriitori, la artisti, la compozitori. Nu, nu se aplica unui jurnalist angajat, caruia ii ceri prezenta zilnica si furnizarea zilnica a unui volum de munca. Acel om este un angajat si are un contract de munca. Si multe alte avantaje, evident, in Franta. Cum ar fi: asigurare medicala complementara (mult peste cea de stat), din care angajatorul plateste jumatate si angajatul jumatate. Cheltuieli de deplasare (o suma forfetara pe kilometru parcurs, cand iti folosesti masina in reportaje — nu, nu ti se plateste doar benzina, ci o suma pe fiecare km, care acopera ORICE CONSUM, basca uzura pieselor, deci credeti-ma ca suma era total satisfacatoare). Niciunui patron de presa din Franta, si am spus bine NICIUNUI patron de presa nu i-ar trece macar prin cap in viata lui sa nu respecte aceste lucruri. De ce? pai se trezeste minim cu o greva pe cap (da, oamenii aceia chiar isi cunosc drepturile, chiar le revendica, si da, oamenii aceia sunt solidari, ar face greva si pentru un coleg nedreptatit), daca nu chiar cu mai mult (plangeri, etc). Iar chestia cu scandalul/greva pentru un coleg (nici macar coleg inca, ci cu CDD), am vazut-o cu ochii mei, am trait-o. Pentru ca oamenii aceia realizeaza ca orice abuz asupra cuiva se rasfrange asupra intregii redactii. Mai multe detalii despre redactia mea, in Var Matin, mon journal, mon amour.

Nu, nu exista notiunea de contract de drepturi de autor intr-o tara normala la cap care vrea o presa normala la cap. Vrei jurnalisti onesti si echidistanti, si tu esti primul care le pui o presiune (financiara)? Pai o presa cat de cat apropiata de un ideal (ca oricum obiectivitatea completa e o utopie), se obtine in primul rand prin respectul si plata normala a angajatilor.

Nu, nu compar mere cu pere. Compar doua tari europene si nu numai geografic europene. Avem pretentii de Europa, dar ne comportam ca in sclavagism. Sa fim seriosi. Nu, nu compar Africa neagra cu America de Nord. Compar lucruri comparabile, sa ne intre in cap.

Salarizarea, sa zic si despre ea doua vorbe. Au o grila de salarizare nationala, foarte clara, detaliata, care prevede absolut toate pozitiile din presa (scrisa, audiovizual, etc). Aceasta grila este semnata de Conventia Nationala a Jurnalistilor, organism national fara de care nu existi ca presa in Franta. Grila este respectata cu sfintenie. Niciunui patron nu i-ar da prin minte sa nu o respecte. Ah, daca vrei sa nu o respecti, in plus, minunat. Daca nu vrei sa o respecti, in minus, NU EXISTA. Grila aceasta, nu numai ca prevede salarii precise pentru orice pozitie din orice organ de presa, dar prevede si cresterile NORMALE de salariu. Ele sunt obligatorii. Patronul poate sa nu-ti creasca salariul doar daca invoca greseli grave. Si nu de genul “nu mi-a placut cum s-a uitat la mine dimineata“, “nu m-a pupat suficient in fund ieri“, “avea cizme mai rosii, e mai  blonda si m-a eclipsat“, ci motive serioase, greseli grave.

Am intrat in presa din Franta in iunie 1994. Primul meu salariu, 7800 de franci. In 2000, deci la 6 ani dupa, salariul meu era de 13.000 franci (aproximativ 2.000 euro). Si aveam doar 27 de ani in 2000. Dar eram serioasa, munceam, si asta era salarizarea absolut normala, cresterile firesti.

Venita in Romania, lasa ca m-am luat cu mainile de cap ca la prima mea experienta cu presa, la ziarul National, lansat de Cristoiu, condus de Voicu pe vremea mea, a trebuit sa scriu DE MANA (noroc ca sunt desteapta, si n-a durat mult). Eu de mana nu scrisesem in viata mea ca jurnalist. Inca din 1994, in Franta, am scris numai la computer.  Deci lasa ca m-am luat cu mainile de cap din cauza asta si a salariului infinit de mic (125 de dolari, eu venind de la 13.000 franci, cum am zis), dar imediat dupa…

Pai toti anii de presa din Romania, ca au fost colo sau colo, ca au fost in locuri prestigioase cum sunt saptamanalul economic Capital (din Ringier), sau proiecte independente (cum a fost revista mea de suflet, Business Leader), ca au fost prestigioase licente straine, cum ar fi revista Business Week, editia romana, ca au fost Banii Nostri (a lui Popovici, inchis in dosarul Trofeului Calitatii in Constructii cu Adrian Nastase), a trebuit sa lucrez cu aceasta forma de plata, drepturi de autor. Sa nu ne ascundem dupa degete, este o forma de eludare a legii, si in masura asta, practicata la scara asa de larga, practicata automat, devine, DA, evaziune fiscala. Asta in ce priveste raportul cu statul. In ce priveste raportul cu angajatul este un abuz. “Dar cum acceptau angajatii?”, ma intreba mama asta seara. Pai, mama, si eu am fost platita asa ani de zile. Crezi ca aveam ce face? crezi ca daca faceam nazuri aveam castig de cauza? Nu. Altul la rand, pa. Si, repet, nu e vorba de criza, eu am iesit din presa in 2007, nici picior de criza. Desigur, in acesti ani mi-a crescut salariul, chiar mult (ametitor pentru Romania). Dar modalitatea de plata tot asta ramanea. Si modalitatea asta de plata, contrar a ce afirma comunicatul Mediafax, nu este corecta. Faptul ca e raspandita nu o face mai buna, mai morala, mai acceptabila. Da, si eu am acceptat-o. Ca n-aveam incotro. Dar undeva lucrurile astea trebuie sa se termine.
Mizeria asta e generalizata in presa din Romania. Ca e generalizata nu o face mai putin mizerie.
Daca oamenii lucreaza full time si li se cere un program, nu un rezultat al muncii (respectiv articol), sunt ANGAJATI, fara niciun dubiu, si trebuie sa aiba contract de munca.

ps. despre presa din Franta, viata mea acolo si diferentele dintre profesie (de la cer la pamant), as mai avea de scris vreo 10 postari, cu abordari diferite. Poate am sa fac o serie.

 

 

Monitorizarea e mama intelepciunii

Scriu rar spre deloc politic (dintr-o alegere constienta). Dar hai sa scriu acum, cumva inceputul asta de campanie trebuie marcat.
A dat un om (Sturzu) un comunicat in care-l preamarea pe Victor Ponta, care “depaseste in popularitate pe Facebook, lideri mari ai Europei” (sau asa ceva).
Un fost coleg de presa, intrat pe pagina lui Ponta se mira (intr-o masura, justificat), de oamenii din lista lui pe care-i vazuse dand like paginii premierului: “Intru pe profilul de FB al lui Victor Ponta şi ce-mi văd ochii? Că pe Ponta îl plac mai multe persoane despre care ştiu sigur că nu i-ar da LIKE, jurnalişti, un director de la Gaz de France şi chiar un membru onorabil al PNL, care postează mereu că votează cu Iohannis. Poate nu înţeleg eu cum funcţionează FB, priviţi poza în stânga, jos.”

vvp

Simplu, si nimic de mirare. In ce-i priveste pe cei din PNL, i-au dat like pe bune pe vremea USL și nu l-au luat înapoi dupa, poate si pentru ca e firesc, ca om activ politic, sa fii la curent cu ce face un competitor important. 
La jurnaliști, de asemenea, este normal. Nu dai like la o pagina doar pentru ca iti place, ci pentru ca vrei sa primești update-urile de la acea pagina în news feed, din rațiuni de curiozitate profesionala. Omul e totuși prim ministru, ca jurnalist e firesc sa îl “urmărești”

Like-ul nu are numai rolul sau “primar” de “imi place, te plac, te vreau, sunt al tau, sunt pentru tine”.
Practic, in unele cazuri, like-ul are rolul federator de a strange intr-un singur flux paginile si oamenii pentru care ai un interes (si in timp real). Altfel, intrand manual pe fiecare oricum risti sa pierzi ceva important.
Cand tu te uiti la Macovei, de pilda, posteaza Ponta ceva la care ar fi bine sa reactionezi in timp util (asta e un scenariu foarte plauzibil, mai ales in campanie).  Este premier, si unul din candidatii importanti la presedintie. Nu ai cum sa-l “ignori”, nu de placere/neplacere e vorba.

Este normal sa-ti monitorizezi concurenta. Extins la comercial, daca as fi, de pilda, la comunicare la Carrefour, firesc ca as fi dat like la Auchan, Cora, Kaufland, etc.  Sau daca as fi la comunicare la Michelin, evident as fi urmarit ce fac Goodyear, Pirelli, etc.
Informatia e putere, n-ai cum sa lupti pe o piata comuna daca nu stii ce face concurentul. Este vital sa ai idee despre actiunile sale, ca sa ai reactie, daca este nevoie.

In ce priveste partea cumparatului de like-uri, cum bine observa cineva, isi fura singuri caciula cei care recurg la asta. Pentru ca algoritmul Facebook-ului face ca pagina ta sa fie afisata si in functie de rata de interactiune. Zecile de mii de like-uri cumparate sunt conturi care nu interactioneaza cu postarile paginii tale, ca atare pierzi din relevanta si ca si consecinta, si din vizibilitate (cea gratuita, neplatita).

{ poza este de aici }

Un pas, doi pasi

pasDe mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata.
Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele.
Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam.
Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi.
Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e.
Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg).

Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea).

Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si o sa-l mai folosesc in situatii similare, daca nu reusesc sa merg ziua (desi clar prefer ziua).

Pana acum, saptamana 9-15 iunie a fost cea mai reusita, cu 63 km facuti pe jos (peste 81.000 pasi). Saptamana trecuta, am ratat doua zile (lunea trecuta din cauza programului care nu mi-a permis), si joi din cauza ploii, asa incat am ajuns doar la 55 km (circa 65.000 pasi). Ah, si m-a prins o ploaie enorma, de m-a facut leoarca in timp record, ca un dus in aer liber, vineri. Si eram la 2 km de casa, nimic de facut 😉
De fapt, nu 81.000 sau 65.000 de pasi. Ci 81.000 de bucurii. Si sunt din nou eu.