Nombrilism si superficialitate

Strigat de telespectator revoltat: m-am saturat de televiziunile astea care fac zilnic stiri despre ce audiente au avut ei!  E minunat ca au audiente, cifrele acelea sunt pentru ei, pentru panoul de onoare, pentru prime interne si felicitari sau dimpotriva, pentru sactiuni, cifrele acelea sunt importante pentru analize interne, pentru profesionistii domeniului si pentru buyerii de publicitate, pentru publicatiile de profil, dar nu pentru publicul larg. Desigur, poti sa o anunti si pentru publicul tau, ca sa se simta bine, O DATA, dar nu zilnic de cateva ori, ca deja e absurd. Si nu prezinta niciun interes, pe larg, cu cifre desfasurate. Daca ma plictiseste pe mine, care am legatura si cu presa si cu publicitatea, cum o recepta romanul mediu stirea asta ? E dovada de nombrilism: eu, presa, vorbesc despre mine, presa. Rolul presei nefiind nicidecum sa se intoarca spre ea insasi si sa devina subiect.

Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: “Fetita cu nas de clovn” (locul 1), “Viol filmat in Rusia” si “Nu e cu nasa”, referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor.
Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, “vai, nu se poate”. Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor “de stiri”, rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. “Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam”, probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos.
Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj sa se confrunte cu telespectatorii ei fata in fata? Nu, nu pe forumuri cu moderare, nu, nu in posta redactiei mimata, nu, nu in interactiuni aranjate. Uite, de pilda in Franta (da, stiu, iar Franta!, dar mi-e exemplul cel mai la indemana, caci il cunosc in mod nesuperficial), un canal de televiziune are o emisiune sambata la pranz (pe o transa orara foarte vizionata), in care da cuvantul telespectatorilor, care critica alegerile editoriale, sau le lauda (mai rar lauda, caci de obicei lumea suna sa se planga, ca peste tot in lume). Iar un jurnalist, numit “mediator”, explica aceste alegeri editoriale, la nevoie acceptand ca da, n-au fost fericite… Iar din asta jurnalistii invata zilnic. De la public.

Nu, nu fac pe lupul moralist, si nu spun ca presa din alte tari e perfecta. Nicaieri nu exista presa complet morala, perfecta, sistem ideal. E utopic. Dar hai sa nu abdicam chiar de la toate principiile. Hai sa avem bariere, limite, norme, principii. Hai sa avem decenta. Hei, alo, mai stie cineva ce inseamna decenta? Iar asta nu se poate face decat cu oameni cu o anumita structura.

Iar structura aceasta implica si baze solide. Dincolo de hecatomba tonelor de facultati private din cele mai diverse domenii, s-a gasit si Intact Media Academy sa afirme ca in schimbul a 1500 de euro, in trei luni, “te face” jurnalist. In primul si-n primul rand, jurnalist nu te face o scoala. Jurnalist te nasti sau nu. Jurnalist e o stare de spirit, nu o meserie. In scoli asimilezi niste tehnici, niste cunostinte de baza, niste principii. Dar jurnalist ori esti ori nu esti, ai asta in sange sau NU AI. Flerul, nasul, simtitul informatiei, dorinta de a afla, cheful de a chestiona, le ai inascute sau nu le poti lua de nicaieri. Dar, sa fim seriosi… Trei luni, 1500 de euro si iata, esti jurnalist? Mare gogomanie. Si ce valoreaza “diploma” aceea? Eu zic ca nimic. Inca o data, sa ne intelegem, nu afirm ca sistemul din alte tari e perfect, nu s-a inventat inca tara perfecta, ca daca s-ar fi inventat, deja eram in avion cu destinatia Perfectia, insa un exemplu bun si serios e sistemul francez. Nu exista universitati de jurnalism ca ciupercile dupa ploaie. Exista OPT scoli de jurnalism mari si late pentru o tara de 60 de milioane de locuitori. Ar putea sa existe si 80, insa tot degeaba. Caci cele opt scoli existente sunt “recunoscute de profesie”. Asta e cea mai inalta garantie. Recunoscute de profesie inseamna ca jurnalistii care ies din aceste scoli sunt angajati oriunde in Franta, in orice fel de presa, caci TOATA presa din Franta (toti patronii de presa, de oricare fel) recunosc profesionalismul acestor scoli. Am facut una din ele. Intr-adevar, continea enorm de multa practica (50%). Dar nu dura 3 luni, nu-si bate nimeni joc de tine sa te faca sa crezi ca “iesi” jurnalist in 3 luni.

Si o alta intrebare: nu vi se pare mai mult un mecanism de facut bani pe banda rulanta mai degraba decat altceva? De ce sa scoti jurnalisti pe banda rulanta intr-o tara unde presa e intr-o pasa ciudata, intr-o tara in care sunt dificultati in acest domeniu? Unde sa fie absorbiti acei jurnalisti, presupunand prin absurd ca ei sunt jurnalisti si calificati dupa trei luni? De fapt ce faci? pregatesti someri? A réfléchir.

De ce mi-as putea (inca) dori sa fiu jurnalist de print

Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca am incredere in cuvantul scris si respect pentru el. Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca online-ul este prea superficial, si pentru ca online-ul a stricat mult, din pacate, profesia. (online-ul a stricat profesia, precizez, atunci cand este privit ca o sursa. Nu atunci cand e mod de exprimare, de diseminare a informatiei, atunci este totusi ideal:))

Explic: felul in care imi inteleg si imi exercit profesia are mai multa legatura cu felul in care facea Albert Londres jurnalism, (bineinteles, pastrand proportiile, nu este o dovada de vanitate din partea mea), decat cu modul in care fac aceasta profesie jurnalistii de azi. Internetul a stricat oarecum lucrurile, pentru ca omul invata prea repede sa fie comod. Jurnalistul este, in mod normal, cel care e mereu pe teren, se intalneste mereu cu oamenii, interactioneaza cu ei, afla lucruri, face conexiuni. Astazi, de cand cu aparitia si democratizarea internetului, calitatea profesiei a scazut enorm. Multi cred ca a fi ziarist inseamna sa stai cu fundul pe scaun in redactie, si sa astepti sa-ti vina stirile. Informatia ne inunda prin computere. Sute, mii de site-uri, worldwide. Comunicatele de presa sunt primite cu sutele pe email. Cunosc multi jurnalisti care schimba un cuvant doua, sau cateodata nici atat, si le publica, incluzand uneori si greselile de ortografie. (pe mine, ca PR, ma avantajeaza sa mi se preia comunicatul cum il scriu, dar ca sa fiu sincera, ca jurnalist, nu e cea mai buna practica).

Te uiti pe 2-3 sau 20 de site-uri, faci o compilatie, si gata, scrii stirea. Ti se pare ca ti-ai facut meseria. Eviti intalnirile fata in fata, iei interviurile prin email. Acelea nu mai sunt interviuri, le lipseste interactiunea, le lipseste zvacul, nu sunt vii. In primul rand ca nu vezi mimica celui care iti raspunde, si te vaduvesti, pe tine si pe cititorii tai, de o parte importanta a informatiei. In al doilea rand, la interviurile prin email, intervievatul are timp sa reformuleze de cate ori doreste raspunsul, dispare spontaneitatea. Poate, cu usurinta mai mare, sa te minta. In al treilea rand, pentru ca pui o lista de intrebari, iar el concepe o lista de raspunsuri, lucrurile suna nelegat, nearmonios. Pentru ca, atunci cand duci o discutie fata in fata, daca un raspuns al interlocutorului te surprinde, sau te nedumereste, sau iti trezeste alta intrebare, o pui. Prin email, tu primesti doar un set de raspunsuri, la care nu mai ai cum sa reactionezi, cu care nu interactionezi. Nu exista liant, nu exista fluiditate, nu exista firesc.

Jurnalistii „de acum”, molesiti de comoditatea cu care sunt coplesiti de informatia venita prin internet, au uitat sa fie in serviciul publicului. Sa vada jurnalismul ca pe acea profesie care deschide ochii lumii… Si asta in mare parte din cauza online-ului, care le da totul prea mura in gura. Renunta sa fie profunzi, renunta la datoria primordiala de a intelege subiectul, renunta la a-si pune intrebari.

Le place confortul lor, si nu ar renunta la el. Nu inteleg de ce sa nu-si ia pauza de masa la ora fixa, de pilda. Au o mentalitate mai mult de functionari, fara nici un dispret pentru functionari. Eu aveam zile cand alergam dupa unele subiecte, intre intalniri, conferinte de presa, si nu mancam ore intregi. Si nici macar foame nu-mi era, ma hranea adrenalina de a descoperi, entuziasmul de a sti, placerea de a afla. Orgasmul de a scrie. Jurnalistul de azi intreaba care este orarul de munca… Asta e cea mai absurda intrebare care exista. Un ziarist nu are orare. Nu esti jurnalist de la 9 la 5, si apoi gata. Jurnalismul e o stare de spirit, nu un job cu program fix. Daca noaptea se intampla ceva, te imbraci si pleci. Si nu simti asta ca pe o povara, ci pleci cu placere. In primul rand, pentru ca esti curios despre tot ce inseamna lumea asta si cum se misca ea.

Si nu in ultimul rand, imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca imi place cum fosneste sub degete hartia, si cum cerneala proaspata imi pateaza mainile. Am o emotie puternica, apropiata de juisiv, atunci cand din offsetul care se invarte, vad cum ies teancurile de ziare, proaspete, iar camioanele asteapta sa le incarce si sa plece la distributie.
Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca ziarul scris devine o marfa rara si cu tente elitiste.
Si-mi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca mi-am ales aceasta meserie din iubire, am facut-o cu iubire, si sunt mandra de ea.

Aici eram la tipografie, noaptea, si tocmai iesise ziarul… Ne murdaream pe maini cu el, Veronique Georges, Paul Massabo si moi-meme. (septembrie 1999, desigur)
NOTA. Multumesc mult pentru starnirea mea in scrierea acestui text si al celuilalt, de mai jos, lui LP. El este autorul moral al interogarilor mele.

De ce le este teama de online unora din jurnalistii romani

Jurnalist este, prin definitie, o profesie a unui om foarte receptiv la schimbare, foarte adaptabil, de genul m-am dat de trei ori peste cap si m-am transformat in orice e nevoie pentru urmatorul meu articol (reportaj, etc). Ma transform in homeless ca sa pot sa ma duc la ei si sa ii intreb cum o duc, ma transform in altceva ca sa ii iau interviu unui CEO. Si atunci de ce il sperie online-ul ?

 Ii e frica de online pentru ca este superficial. Ii este teama de online pentru ca poate fi mult mai usor demascat. Pentru ca nu se bazeaza pe mare lucru. Pentru ca incompetenta sa e mai usor de dat in vileag.
Pentru ca nu este cel mai bun bun, si nici macar bun. Pentru ca nu este solid. Pentru ca nu este inatacabil. Pentru ca ii este teama de feed-back. Pentru ca in online arati ca nu poti sa ai stirea primul, si nici macar stirea buna (chiar daca nu primul). Pentru ca ii este teama de cei care il confrunta (comentatorii, cititorii, masa inerta care in print nu se pot exprima).
Pentru ca are nevoie sa-si adaposteasca aceste slabiciuni in spatele a ceva. Pentru ca in spatele deadline-ului de la print, chiar si in cotidian (acele 24 de ore), de fapt ora cand pleaca ziarul la tipar, se mai ascunde un pic de dead-line-ul permanent al online-ului, de flexibilitatea acestui mediu in care poti publica orice oricand, atunci cand ai ce trebuie.
Faptul ca ai un deadline, fie el ora 16.00, sau 17.00, sau dupa caz orice ora, il face sa spere ca pana la ora aceia obtine si el ceva. Macar furand de la altii. In online e lupta celui mai puternic… Cel mai puternic si fundamentat are ora in favoarea sa, are admiratorii si detractorii in favoarea sa. Da, chiar si detractorii. Numai persoanele invidiate sunt contestate. Le este teama de online pentru ca le e teama ca nu starnesc nimic, ca nu au afisari, care sunt cuantificabile individual. Le este teama ca sunt plati si ca asta se va putea constata cu ochiul liber.
Le este teama de online pentru ca nu valoreaza nimic singur, pentru ca in print te poti ascunde in spatele unei intregi echipe. Ziarul nu se cumpara pentru un singur om, sau nu inceteaza a fi cumparat doar din cauza unui singur om. In timp ce articolul fiecaruia pe online este o referinta individuala al carui numar de afisari se poate cuantifica separat.

Le e frica de ei insisi, de fapt, de demascarea propriilor slabiciuni, pe care asa, si le tin caldute, ascunse.

Nu e la fel cand esti in print, nu e o confruntare directa cu cititorii, chiar daca ziarul are site si pune pe site articolele din ziar. Pentru ca intotdeauna se mai poate ascunde in fata printului de la chiosc, spunand ca daca nu sunt afisari destule pe internet, probabil ca multi il citesc pe hartie.

Daca va uitati la forumurile ziarelor, unde sunt comentarii, niciodata autorul articolului nu se implica, nu raspunde. Nu exista interactivitate. In timp ce in jurnalismul online, interactivitatea este un lucru esential, obligatoriu. De aceasta interactivitate le e teama. De contestare, sau, cum am spus mai sus, mai rau, de indiferenta.

Si cand te gandesti unde merge lumea…
Americanul consuma in medie 100.000 de cuvinte pe zi. Din acestea, 27% provin din computer, si doar 8,61% din print (orice fel de print).