The hard way

Eu nu regret niciodata, dar absolut NICIODATA lucruri pe care consimt sa le dau (fie ele imateriale sau materiale), ca sa inteleg anumite alte lucruri, si sa trec mai departe. Chiar sunt recunoscatoare pentru intelegerea aceea, e o lectie. Si fiecare lectie are un pret. Pe care consimt sa il platesc, este fair. Nu ai in viata asta ceva, fara sa dai nimic, pe o parte sau pe alta. {zice francezul: “on n’a rien, sans rien”}
Si nu, nu-mi trece prin cap sa reprosez  niciodata nimic, nici timpul, nici investitia de suflet, nici banii (in cazuri banesti– am avut recent o experienta), nici gandurile. Nu reprosez, cum sa reprosez? viata are un curs… si tragem niste concluzii. Fie ca nu ni se potriveste ceva, fie ca e pentru mai tarziu, fie ca de fapt, ce sa vezi, parca nu asta doream….
Asta inseamna sa fii “bun” jucator, adica onest si cu spirit de competitie. Intelegi din orice situatie, si extragi ce ti se potriveste… Nu, n-as reprosa niciodata pretul platit (indiferent de moneda), ca sa progresez. Chiar daca ma adun din farame, chiar daca necesit pansamente si zacut in pat, si plansete, si durere. Apreciez ca avansez, si am responsabilitatea si constiinta celui angajat in joc, de bunavoie si nesilit de nimeni.

De aia nu voi intelege de ce nu ma lasi niciodata sa trec mai departe, lasandu-ma sa vad ca nu ne potrivim. Da-mi voie sa “uit de tine”, elibereaza-ma. Lasa-ma sa nu ma mai gandesc. Sa apas butonul de “Skip this” 🙂
Incearca-ma si arunca-ma. Uzeaza-ma sau recicleaza-ma.

Vii si pleci, si nu stii cate ravagii faci in mine. Cum ma faci sa infloresc si cum ma pustiesti apoi. Ma urasc sa ma vad atat de abuzabila, atat de la indemana intamplarilor, atat de dependenta.
Lasa-ma sa vad ca nu ne potrivim. Ca am incercat si nu suntem compatibili. Frate, frate, incercarea n-are moarte.

trecereDar nu, tu nu vrei. Tie ti-e teama sa ma pierzi. Nu intelegi, sau nu stii ca ti-ai castiga, in mine, un prieten pe viata.  Nu numai ca n-as fi suparata, dar ti-as fi oarecum macar o amica buna, macar in virtutea anilor de cand stau aici, si a faptului ca ai avut curajul sa incerci. Nu te-as parasi, ca tot aici sunt, zau, cum sunt de atatia ani. Te-as respecta si mi-ai fi drag, foarte drag.
Nu as ramane aici amoros, dar ti-ai castiga o prietena solida. {crede-ma ca cine ma are prietena, nu regreta, nici cei de 30 de ani, nici cei de 3 ani}. Acum nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici cal, nici magar, si numai extremismul din mine, nebunia, slabiciunea, combinate cu o ambitie extrema, au facut sa mai fiu aici. Sigur ca te iubesc. Si nu ma joc cu cuvintele astea, n-am 15 ani, sunt constienta si responsabila de ceea ce zic. Dar daca nu se poate, pot sa inteleg ca nu se poate. Da-mi voie sa te uit, da-mi voie sa pasesc dincolo. Elibereaza-ma. Sau omoara-ma. Sau fa-mi dracului ceva!

Contractul moral

OLYMPUS DIGITAL CAMERAMă mândresc cu faptul că, de-a lungul vieţii mele, am reuşit să iert mai degrabă femeile cu care s-au culcat iubiţii mei, decât pe ei, pe infractorii morali“, iata prima fraza dintr-un articol din Adevarul, pe care nu-l citisem pana acum, desi aparut de ceva luni, care mi-a cazut intamplator sub ochi astazi. Iata prima fraza, care m-a facut sa reactionez. Asa sunt si eu, cum zice Simona Catrina prea bine in acel articol.

Cu ele n-am nimic, de ce-as avea? Ele NU mi-au promis NIMIC mie. Nu m-au privit in ochi, nu m-au tinut de mana, nu m-au mangaiat, nu mi-au soptit vorbe la ureche. Nu cu ele am facut planuri, nu ele m-au vazut dimineata ciufulita, cu ochii surazatori cand priveam la barbatul iubit care se preface ca doarme, ca sa ma apuce in brate razand, cand trec pe varfuri pe langa pat, si sa ma sperie, ca sa ma gadile si sa ma traga-napoi in pat, razand. Ce as avea sa le reprosez lor (fetelor respective)? Nimic. Ca ce? ca i-au cedat lui? pai si eu il iubesc, si i-am cedat, nu pot decat sa le inteleg. De altfel, e fermecator, destept, are o minte sclipitoare si simtul umorului,  e vesel si plin de viata. Cum n-as intelege ca ii poti sucomba, tocmai eu, intaia admiratoare a lui?

Da, stiu, societatea le condamna pe ele. Sau si pe ele. El, saracul, este doar cel prins in plasa, cel atras, cum sa poata el rezista? Societatea judeca prost in cazul acesta. Ca si in cazul in care normele morale pentru barbati sunt mult mai relaxate decat pentru femei. Astfel, un barbat cu multe iubite trece drept un seducator, un “crai” (cuvant pozitiv), este admirat. O femeie cu multi iubiti este o femeie usoara, si trec sub tacere restul apelativelor, toate depreciative, probabil le stiti (parasuta, fufa, stoarfa, etc). Cam asta este cu societatea, ca si cand nu ar fi la fel de moral sau imoral sa ai legaturi multiple, sau ca si cand n-ar fi (doar) treaba ta si a celor care-ti sunt in jur. De aceea, societatea le condamna pe ele, pe amante. Ca si cand exista vocatie de amanta, sau de sotie. Ca si cand unele ar fi fost nascute sa fie doar amante (nu neg, exista si aceasta tipologie, dar este mult mai rara, e o minoritate). Nu poti arunca cu pietre in ele si sa ii tratezi cu atata indulgenta pe ei, cand tocmai ei sunt cei care “calca stramb”.

Nu, cu ele n-am nimic. Cel mult o indiferenta. Cel care mi-a promis ceva, cel cu care am un contract moral este el. Si daca ceva se intampla, si el nu stie sa gestioneze intamplarile in functie de cum sunt situatiile, daca nu stie sa faca lucrurile elegant, pe el e firesc sa fiu suparata. Mi-au promis ele fericirea? mi-au promis ca nu ma vor rani? Nu. Atunci…

Adnotare. Un singur caz in care nu o “iert” pe “ea”: daca mi-e prietena. Daca mi-e prietena, se aplica acelasi lucru, cel privitor la contractul moral. Iar orice entorsa este o tradare. Si de la prieteni nu accept tradari de acest gen. Din fericire, am avut o singura data in viata “ocazia” sa simt/sa aplic asta. Imi era amica, nu chiar prietena, dar chiar si asa. Am sters-o complet din viata, brusc si definitiv. Nu mai putea exista nimic posibil dupa asta, niciun fel de reinnodare, reinnoire, regenerare.

Var Matin, mon journal, mon amour

Ultima seara la sediul din Ollioules

L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul.
L-am iubit, asa cum iubesti locul in care scrii si concepi texte, hranesti cu actualitate oamenii, si in care stai pana iese ziarul din tipar, si pipai cerneala inca neuscata, si inspiri mirosul acela, si traiesti trepidant, si, si, si.
L-am iubit ca pe locul care e mereu acelasi si totusi care iti ofera atatea schimbari incat pana si tu, eterna grabita, nu ai timp sa te plictisesti, si nici macar sa vezi ca trece timpul.

L-am iubit ca pe un loc unde simti fiorii: de adrenalina ca ai scris o stire si ziarul concurent nu o are, de emotie ca ai reusit si azi,de bucurie ca ai facut-o bine, insa si de teama…. de teama ca trebuie sa mergi la un accident cu 5 persoane carbonizate si sa te apropii de ele, sa vezi, sa intrebi, sa scrii.

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care iti gasesti rostul, in care colegii francezi te intreaba pe tine, romanca, cum se ortografiaza un cuvant in limba lor materna, in care colegii iti devin prieteni, in  care suspini alaturi de ei, faci nebunii alaturi de ei, te apuci de fumat la 25 de ani desi asta nu te atrasese niciodata, doar pentru ca 80% din ei fumeaza, si decat sa te afume ei, consideri ca esti destul de mare sa o faci si singura.

L-am iubit ca pe locul unde te simti responsabil de ce spui, in care simti prin toti porii ca esti a patra putere in stat (de-adevaratelea), in care esti chien de garde de la democratie, in care ai constiinta, intr-o tara in care a fi jurnalist e o profesie la fel de respectata ca doctor sau avocat.

L-am iubit ca pe locul unde intri atat de cuminte si sfioasa, insa hotarata si cu principii, asa incat ii repezi foarte ferm de cate ori spun vreun banc legat de sex (ca 101% dintre bancurile frantuzesti), si din care ajungi tu sa smulgi hohote de ras cu glumele fara perdea pe care le inventezi, cativa ani mai tarziu. {iar teribilul farmec este ca ti se reaminteste “mai stii cum te uitai pe sub ochelarii tai mici la noi si ne faceai observatie <Je n’aime pas ce genre d’humour>?’}

L-am iubit, asa cum iubesti locul in care sarbatoresti cu redactorul sef alegerea lui Chirac, ca presedinte, dupa 14 ani de Mitterrand, in care numeri voturile in seri electorale, in care te simti vizat de orice se intampla pana la 1 dimineata (trebuie sa schimbi paginile- suni la politie, la pompieri cand esti de garda, pleci rapid pe teren, chiar si la 2 dimineata).

L-am iubit cu pasiune, asa cum iubesti locul din care vii acasa la 11, sau 12 seara, sau 1 dimineata, numai pentru a face rapid un dus, si pleci sa faci “bain de minuit” in Mediterana, baia traditionala de miezul noptii in apa neagra, intunecata, calda, primitoare, nebuneasca, cu acei colegi, sau sa mananci pe plaja. la o terasa, sau la casa unora din ei, pied dans l’eau, a Portissol. L-am iubit, ca pe locul unde ai redactia pe malul marii, fata in fata cu esplanada, si cand termini de scris, te duci direct la plaja, cu colegii.

L-am iubit cu pasiune si fidelitate, ca pe un loc in care te duci sase ani, o familie adevarata. Ca pe un loc unde oamenii intra ca invatacei, si din care ies la pensie, dupa 30 de ani, cu mandrie, dupa o cariera demna de stima.
Ca pe un loc in care esti dat exemplu pentru seriozitate si rapiditate. Ca pe un loc unde esti admirata si iubita, cu adevarat.

L-am iubit ca pe un loc cu oameni de stanga, care te iubesc desi esti de dreapta si refuzi sa te inscrii in Syndicat National des Journalistes (de sorginte socialista).
L-am iubit ca pe un loc unde te iau la reuniunile lor sindicale, pentru ca esti prietena lor,  desi le declari nonsalant ca esti PRO-PATRON, acest capitalist putred, si pro societatea capitalista.

L-am iubit ca pe un loc unde ti se spune ca esti sigur de la KGB pentru ca pasesti hotarat si porti si tocuri (deci tropai ca garzile cand se schimba tura), ca esti sigur de la KGB pentru ca ai memoria numerelor de masini, spirit de deductie si observatie, vezi mai multe lucruri decat media oamenilor, si le folosesti cu cap.

L-am iubit ca pe un loc unde oamenii sunt atat de normali, frumosi la minte si deschisi, incat, daca ti-ai facut treaba, dansezi pe mese cot la cot cu redactorul sef, joci carti, bei pastis, whisky, sampanie, rose de Bandol, zilnic, sau iti schimbi, dintr-un pariu, rochia sexy, albastra, mulata, cu un coleg, care iti da pantalonii si tricoul sau, de doua ori prea mari pentru tine. Si apoi il ameninti ca nu i le mai dai, si ca il lasi sa plece asa, acasa.

L-am iubit ca pe un loc unde cresti armonios ca om, ca jurnalist, ca femeie, ca prietena.
L-am iubit ca pe un loc pe care nu ar fi trebuit niciodata sa-l parasesc, si care va ocupa pe viata un spatiu enorm din sufletul meu.
L-am iubit pentru ca sudul Frantei e paradisul, asa cum amar aveam sa-mi reamintesc asta, cand un prieten a ajuns pe acolo, exact la Sanary, (inainte nu stia cum e), si m-a sunat de acolo cu urmatoarele cuvinte, neprecedate de salut si de nimic “Caca-m-as in nasul tau de proasta, aici e paradisul pe pamant, ce cauti in Romania” (scuzati-mi expresiile dure, dar sincer, nu sunt elocvente daca nu sunt redate in toata deplinatatea lor)

Fotografiile acestea erau din ultima seara in care tipografia aceea mergea. Urma sa schimbam tipografia, si sa parasim acel sediu, de la Ollioules.
Var Matin, apartinand grupului Hachette Lagardere, fuziona cu concurentul sau, Nice Matin, ziar stapanit de o familie din Nice, dar in actionariatul caruia, reusise sa intre, intai tiptil, apoi majoritar, dupa moartea capului familiei, acelasi grup Hachette Lagardere.
Deoarece li se parea contra-productiv sa pastreze doua titluri care sa se concureze pe aceeasi regiune, au decis sa fuzioneze ziarele.
O pierdere enorma pentru locuitorii zonei (care nu mai aveau doua voci, doua versiuni, doua interpretari), si pentru jurnalisti…