A doua lectie: uitarea

N-am amintiri din copilarie. Traiesc cu acest ciudat adevar, in aceasta stranie stare. Cred ca primele mele amintiri dateaza de pe la 12 ani, si poate chiar si mai tarziu. La un moment dat sufeream pentru ca nu am amintiri din copilarie, mai ales ca cei din jur isi aminteau scene si de pe la 3 ani. Am incercat sa stiu daca le pot regasi, si am inteles ca as putea, da, insa nu stiu cat e de bine sa rascolesc anumite lucruri. Uitarea are rolul ei, si probabil ca si in cazul acesta…
Uitarea e a doua lectie de viata, dupa renuntare.

Pentru trecutul mai apropiat, experimentez din plin rolul uitarii.
Tin minte, cu o precizie infioratoare, detalii nesemnificative din povesti de dragoste in care ma investesc pana la capatul capatului… si chiar dincolo de acesta. Tin minte cu ce eram imbracata in nu stiu ce situatie, de acum 10, 12, sau 15 ani, ce am spus, cu replicile aproape intacte. E mai mult decat o amintire a povestii, e ca derularea unui film. In acelasi timp, e foarte subiectiv modul in care tin minte. Pastrez povestea intacta, insa ies din ea. Ies, pur si simplu, ca si cand, la un moment dat, as trece printr-o poarta. Si apoi, ma gasesc in afara, in lume, noua. Nu reneg povestea de care ma despart, nici vorba, iar “subiectul” imi ramane drag pe veci. Insa o pot povesti ca si cand as reda o intamplare a carei protagonista nu eram eu. Asta se aplica si pentru experientele negative. Am puterea sa ma detasez de ele, si e bine ca e asa.
Dar sa revenim la povesti… Ma detasez, deci. Le interpretez ca fapte, nu ca senzatii, sentimente traite atunci. Sentimentele, la mine, nu au decat timpul prezent si eventual viitor. Dar nu timpul trecut. Pentru trecut, raman fapte. Cred ca e un soi de instinct puternic de conservare, necontrolat, inconstient. Un fel de platosa de autoaparare.

Ei bine, asta e cheia unei noi “pierderi”. Faptul ca trecutul e tradus in fapte, intamplari, si nu in implicari emotionale. E ca o instrainare, dar si o regenerare. M-am dat peste cap, si iata-ma noua. E ca si cand nu am consumat nimic. Probabil ca asta ma ajuta sa ma daruiesc total, extrem, si dincolo de granitele ratiunii, in fiecare relatie. Altfel nu s-ar putea. Daca bucatele din sufletul meu ar ramane suspendate in povestile trecute, pentru trairile prezentului ar ramane portii mai mici, si tot mai mici…

E exact cum spune Zazie, in cantecul “Ça”

Zazie l’Amour “ça” ne s’oublie pas, c’est fort encore…

On oublie les adresses
Comme les gens qui nous blessent
On oublie sans cesse
Les jours d’anniversaires et nos clefs, les repères, on les perd
On oubliera les chaînes de nos vies qui se traînent
On oublie quand même
Mais il est une chose à laquelle nous resterons fidèle

Les yeux, la voix, les mains, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
On n’oublie pas

J’oublierai ce mois d’août où j’ai dû faire la route sans toi
Sans doute
J’oublierai ma défaite et le rêve qui s’arrête
J’oublierai peut-être
Mis j’y pense encore quelque fois et ça ne s’explique pas
S’explique pas

Tes yeux, ta voix, tes mains sur moi, toujours ça reste là
Le jour et l’heure, ta peau, l’odeur, l’amour ça reste là
C’est fort encore
C’est mort d’accord
Mais ça ne s’oublie pas
Ne s’oublie pas, ça
Je n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour ça reste là
Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Ca ne s’oublie pas

Les yeux, la voix, tes mains sur moi, les mots d’amour
Ca reste là
On n’oublie pas
Je ne t’oublie pas

Le jour et l’heure, la peau, l’odeur, l’amour c’est là
On n’oublie pas
Je ne t’oublierai jamais

Patriotismul si speranta de mai bine

Postarea mea despre aberatia de a “rechizitiona” spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el.
Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia.

Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare.
Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: “Lasa ca merge si asa”, cu derivatele sale. Pana la culmea: “Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot!

Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. “Prostimea” ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru.

Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea.

Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. “Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului.” Si asa e. Nu avem luciditatea de a ne privi cu sinceritate, si de a ne folosi cu inteligenta punctele forte, incercand sa schimbam lucrurile care nu sunt tocmai bune. Confundam patriotismul cu datoria de a apara orice e zamislit aici, indiferent de calitatea sa, si cu intoleranta fata de discursuri exterioare.

Traim in dulcea minciuna ca romanul e ospitalier si ca in afara oamenii sunt reci. Stiu despre ce vorbesc, am stat 10 ani in alta tara. Am fost foarte bine primita si in aceasta alta tara, mi-am facut prieteni, am suspinat si am respirat alaturi de ei. Nu am trait langa romani, si nu i-am cautat. Nici nu aveam de ce. Poate doar daca vroiam sa am brusc in jurul meu o tesatura de bârfe și invidii).
Daca aveam vreo problema, acolo as fi avut pe cine sa sun si noaptea. Aici, nu stiu daca as avea… acasa la romanul ospitalier. Am avut ocazia sa strabat toata Romania, am vazut toate resedintele de judet. Romanul primitor e un mit. O fi existat acum cateva sute de ani. Acum, insa…
Ne faurim niste himere in care ne fortam sa credem si in care ne crestem copiii, asta in timp ce ii educam, pe alta parte, in spiritul “sa moara capra vecinului”. Un studiu efectuat de curand in companii, arata ca o proportie covarsitoara a angajatilor nu vroiau neaparat sa le creasca salariul, dar doreau sa scada salariul colegilor lor. Inca o dovada, din timpurile moderne, ca acea capra a vecinului ne sta in continuare in gat. Si continuam sa ne crestem copiii asa.
Romania e si tara lui “ce face celalalt” si “ce zice lumea”. Romanul se ocupa nepermis de mult cu uitatul peste gard, sau de pe bancuta de pe ulita, in casele altora. Si in acelasi timp romanul traieste nu dupa ce ii place, ci dupa norma “ce zice lumea”.
Cat vom perpetua toate aceste tare, si cat ne vom simti datori sa le aparam, caci, vezi Doamne!, sunt romanesti, si noi, patrioti fiind, sunt in consecinta bune, cred ca lucrurile nu vor evolua. Si daca si oameni din elita inteleg patriotismul in acest fel, chiar ca nu mai am mari sperante.

Despre destin, avioane, scorpioni

Nu sunt sigura ca fac parte dintre cei care cred in destin. Imi place sa cred ca sunt pragmatica, si ca dragostea mea pentru matematica si stiintele exacte ma determina sa-mi placa doar explicatiile logice. Logica in care nu incape destinul.

Dar nu sunt nici sigura ca nu exista destin. N-as baga mana in foc. Un lucru e cert: viata dureaza cat dureaza. Spun asta pentru ca am trecut prin cateva imprejurari in care puteam sa mor clar, am trecut la cateva degete de moarte, si totusi sunt aici. Nu exagerez spunand asta. Zilele trecute, vorbind despre asta, am rememorat doua dintre imprejurari, si credeam ca acestea au fost toate. De fapt au fost trei. Trei clare si cateva in plus potentiale. Pe a treia o uitasem (pe moment), dar mi-a revenit atat de clar in minte, acum, cu accidentul avionului Air France care venea din Brazilia…

Cele trei clare: prima, intr-un avion care ducea la Luxor, in Egipt, in martie 1995.(cea omisa) Trebuia sa aterizam. Incepem coborarea, si stiam cum arata asta, am zburat de zeci, poate sute de ori. La un moment dat, dupa o lunga coborare, accelereaza, si plecam in sus, foarte brusc. Iar in avion se aude vocea pilotului care ne anunta ca la sol e furtuna de nisip, ca a incercat sa aterizeze, dar ca nu a vazut pista…. Nu a vazut pista… Si ca o sa mai incerce o data. Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.
Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul: efectiv m-am simtit tulburata cand mi-a spus: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?”Nu, spune-mi.” “M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“. M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandisem exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie. (nu era doar focul pasional al inceputului). In fine, asta a fost o paranteza, dar nu puteam povesti imprejurarea cu avionul, furtuna de nisip, aterizarea, omitand aceste lucruri. (cat despre asta, am tras niste invataminte din ea, poate voi scrie candva)

A doua imprejurare clara. 18 februarie 1999, autostrada Marseille Toulon, 190km/ora, frana brusca, masina scapata de sub control, parapet stanga, masina proiectata in parapetul din dreapta. Pe mine, nici macar o zgarietura. Incredibil. Si mai incredibil de atat, faptul ca am traversat in zig zag autostrada la 17.30, cand este circulatie multa, si ca totusi nu am lovit pe nimeni. Asta era prilej de carambolaj de zeci de masini… Nici macar o zgarietura, nici macar un hematom. Evident, o sperietura… Si nici macar nu am putut iesi din masina pe portiera mea, a soferului, atat era de sifonata…

A treia: 10 noiembrie 2008, seara, depasind regulamentar un tir. Soseaua Ramnicu Sarat-Buzau. Tirul era lung, eram pe la jumatatea lui, cand, pe sensul opus, din fata, un destept se apuca sa depaseasca si el o masina, desi nu aveam loc sa ne intersectam toti patru (cele trei masini si tirul), drumul nefiind destul de lat. Greseala de apreciere din partea lui, nevazand ca nu am timp sa termin depasirea si sa reintru in fata tirului inainte sa inceapa el depasirea. Nu aveam cum sa trag dreapta de volan, ca intram direct sub tir. Asa ca am mers drept, vorba arabilor, Inch’Allah. Principiul “om trai si om vedea”, care de fapt risca sa se transforme in “om trai si om vedea cum vom muri”. Ne-am spulberat reciproc retrovizoarele. Abia dupa ce am putut sa termin depasirea si sa reintru pe dreapta, in fata tirului, au inceput sa-mi tremure genunchii. Fusesem la cativa centimetri de moarte. Unu, doi centimetri, cel mult, de moarte. La cativa centimetri, ne loveam frontal, ma baga sub tir, antrenam si alte masini (drumul era foarte circulat). Si de altfel, daca ar fi fost asa, preferam clar sa mor, decat sa raman leguma sau in vreun alt fel.

Astea sunt cele trei momente clare, cand viata mea a fost un miracol. Vorba cuiva, esti ca o pisica, ai multe vieti.
Eu nu cred asta. Eu cred doar ca traiesti cat iti este dat.

Pe langa astea, au fost potentialele… De exemplu, scorpionii din desert, care misunau pe sub corturile in care dormeam, atunci, in toamna lui 2006. I-am vazut, erau acolo, erau reali. Dorel a prins unul, l-a inchis intr-un borcan. Pot intepa si prin panza cortului. Dar dupa ce petreci 12 ore in masina, conducand, nu-ti mai vine sa dormi in masina, si ai nevoie disperata sa dormi.

Si cand ma gandesc ca in Maroc, in muntii Atlas am dormit pe pamantul gol, pentru ca nu am reusit sa scot cortul, deoarece inghesuisera toate bagajele din Aro in Dacia noastra papuc… Ne oprisem la 4 dimineata, dupa o noapte grea, sa dormim un pic, 3 ore. Aveam nevoie de odihna, nu puteam sa pierd o ora cautand cortul pe sub bagaje. Eu am dormit direct pe pamant, Cornel a haladuit toata dimineata, asteptand sa se lumineze.
Si altele, si altele.

Dar nu, nu ma pot resemna la o viata “cuminte”, o viata pe langa casa. Cat iti e dat sa traiesti, traiesti. Si pe langa casa poti sa mori, in accidente stupide, innecat cu un os de peste sau alte idiotenii.
Si nu, nu exagerez.
Si nu, nu e doar o scuza de om care are nevoie de adrenalina 🙂