“Esti prea bun pentru mine”

Esti o femeie foarte frumoasa.

Nu sunt frumoasa, serios. Sunt medie. Poate ca am sarm. Dar nu sunt foarte frumoasa.

Lasa-ma sa cred asta, ca esti o femeie foarte frumoasa.

Bine, tu poti sa crezi, si ma bucur. Eu sunt realista 🙂 sau macar incerc. Eu cred ca sunt draguta, nu frumoasa. Probabil am sarm. Si am alte calitati, care completeaza. Sigur, nu-s urata 🙂

Da, ai multe calitati, nu mai fii asa modesta.
M-am tot gandit la tine si imi tot spun ca esti mult prea buna pentru mine.

Nu poti sa gandesti asa, despre nimeni. Tu cum te-ai simti sa iti zica cineva ca esti prea bun pentru ea?

Aiurea. Dar nu mi-a zis nimeni.

Hai sa o luam profesional: stii asta: “sunteti prea bun pentru jobul respectiv?” 😀 De regula e o formula politicoasa de refuz
Oricum, nu gandi in termenii astia, te rog. Nu doar despre mine, despre nimeni, pentru ca acel cineva n-are cum sa faca mai mult de jumatate din drum. Asta ar insemna, practic : sa isi faca jumatatea lui si sa o faca si pe bucatica ta, pe aia de care nu esti sigur. Si nu este deloc firesc asa. Vorbesc total teoretic, nu despre mine

Eu, din pacate, am fost foarte des in postura de a intimida barbati. Culmea, exact cei pe care ii placeam 😞. Si e greu asa.

Din pielea celui care citeste/aude: esti prea bun/a pentru mine, se citeste/aude asa: nu te vreau. Oricum o dai, e un fel de refuz. Motivele pot fi multiple. Fie o reala intimidare (interlocutorul – fie el femeie sau barbat- este intimidat de tine), fie altceva, mascat in “esti prea bun/a pentru mine”. Omul care aude asta nu recepteaza si nu il intereseaza foarte mult motivele, ci finalitatea, care este “nu”. Deci e dureros oricum.
Asta in general. Trecand la cazul particular, cred ca pot sa intimidez. Si psihic si fizic. Nu pentru ca as fi frumoasa, neaparat, ci cum ziceam mai sus, e un tot.

Nu ma intelege gresit, te rog. Eu chiar te vreau 😛

Eu nu te inteleg deloc gresit. Iti explic ce se aude. Si mi-e cumva inconfortabil sa iti explic asta, e ca si cum as insista ca vreau 😀 Dar macar atat retine din asta: nu mai spune nimanui “esti prea buna pentru mine”, nici daca tu esti coplesit. Pentru ca se aude/citeste exact cum ti-am spus eu 🙂 consuma-ti temerile in tacere, acestea, legate de diferente, cel putin 😉
Nu zic asta cu rautate, eu sunt omul total adept al comunicarii si deschiderii, de aceea si discut asta.

 

Drama mea este legata cumva si de o fraza care imi rasuna in cap….o intrebare, mai precis, de data asta de la barbatul pe care il iubesc (interlocutorul de mai sus e doar un amic) : «Tot asa frumoasa femeie esti precum erai  cand viata mi te-a scos in cale?» Si imi amintesc momentele cand eram langa el si cand cred ca era intimidat, si ma simt groaznic si nu stiu cum sa fac.
 As face mai mult decat jumatatea mea de drum, dar cumva mi-e si mie teama..

Sa nu spargi

​Nici cand ma enervez nu arunc cu obiecte și nu sparg voit nimic. Ma ingrozeste violenta, de orice fel. Și fizică și verbala. O singura data in viata am aruncat cu ceva, aveam vreo 23 de ani, si putina minte, cred. Si am regretat intotdeauna. Ma certasem cu Philippe, plecase si ma lasase cu cosul de cumparaturi (comun, al cuplului) in hipermarket. Apoi a aparut acasa cu un inel de aur cu o piatra mare si cu un parfum de la Dior. Nu il purtam, era un parfum prea greu pentru varsta mea, insa il alesese pentru nume: Tendre Poison (otrava dulce). M-am enervat atat de rau, incat am dat cu ele de pamant. M-am speriat imediat dupa, ca puteam sparge piatra inelului (desi era in cutiuta lui de catifea). Pe vremea aceea purtam doar bijuterii mici, aproape insesizabile, inele subtiri, iar acel inel cu piatra mare nu-mi semana. A doua zi ne-am impacat, am acceptat cadourile dar le-am schimbat. Bijuteria cu vreo 3 mai mici, si parfumul cu ceva ce purtam.

eram mica, cred ca am exagerat cand am zis 23 de ani, probabil  aveam 20. Chiar nu purtam bijuterii mari. 

Si mai e o circumstanta pentru care m-am enervat, de fapt cea principala. Eu eram studenta, el intr-un lung si obositor divort. Nu stateam prea roz financiar. Iar sa cumpere lucrurile alea era o inconstienta din partea lui, la ora aceea, dincolo de forma lor… Și  ca idee, eu nu astept bani de la nimeni, si m-a enervat ca stiu cum ne era atunci, iar gestul lui a fost inconstient 🙁 Nu-s genul sa am nevoie de asa cadouri pentru impacare. Era nebun, uneori.

Foto Sulyok Imaging

Cuplul: traditionalism si modernitate

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: “Unele femei de azi vor ca bărbat să: “te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine…” dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga
Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂
Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat.
Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre)
Și mai aveam “obiceiuri” comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉
De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala… 

Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile.
Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si “tine casa”. Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun.
Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca regula generala, fiecare cu ale lui. Cheltuielile comune sunt comune, restul, fiecare cu ale lui. Poate vrea sa-i joace, sa-i bea, sa-i dea pe femei 🙂 Cum ar fi sa ii iau barbatului banii cu pretextul ca eu “tin casa”? Invechite concepte 🙂

Ah, si timpul… pai timpul… cea mai importanta resursa. E ok sa petrecem timp impreuna, comun consimtit, bucurie impartasita. Dar nu sa nu ne permitem libertatea de a trai fara celalalt. Eu cu ale mele (plimbari singura, citit, scris, dormit, iesit cu prietenele, etc), la randul lui, el cu libertatea lui, la fel de importanta ca a mea, si preocuparile lui.
Cred ca asta e reteta rezistentei unui cuplu, sa intelegi ca fiecare om e un om liber, si are nevoie sa respire in voia lui.
Nu ma sufoca, ca ma pierzi urgent. Si nu, nici eu nu sufoc. Daca nu-mi dai motive de neliniste, sunt cel mai cool si liberal om din lume 😉