Soarele de maine

soareSunt un om optimist. Imi pierd greu speranta. Dar sunt si un om pragmatic. Speranta nu ma ajuta cu mare lucru. Nu traim in viitor. Traim in prezent (si n-am invatat asta in cartile de dezvoltare personala, ci e tendinta mea naturala, din nastere, de a trai cu furie in prezent, asa am avut noroc sa fiu construita, si asa am traversat toata viata).
Daca prezentul imi e inconfortabil, ma doare in cot de soarele care va iesi “maine”. Cu alte cuvinte, o sa fie bine si la vara cald…Si cu ce imi incalzeste vara viitoare toamna/iarna prezenta, pustiul sau intunericul de langa mine, de-acum?
Da, poate ca o sa fie bine, normal ca o sa fie, viata e ciclica, dupa un rau vine si un bine, la un moment dat, dar ideea soarelui de maine nu ma face sa fiu mai putin inconfortabil acum.

Nu-mi place sa ma mint. Si da, uite, poate ca neintamplator mi-a cazut acum ceva sub ochi… “Multi oameni au un astfel de sertar ascuns in perete. Plin ochi cu minciuni frumos impachetate. Il deschid pe furis. In fiecare dimineata. E un fel de gest reflex, inainte de cafea. Familia fericita, femeia puternica si devotata, copiii extraordinari pentru care-ti traiesti viata. Prietenii, bradul de Craciun, iepurasul de Pasti“. Este un fragment dintr-o postare care anunta o raspantie in viata cuiva, dar m-a frapat partea asta, similitudinea cu ce simteam cand scriam aici, iar “soarele de maine” este fix conceptul acesta de poleiala peste un prezent insuficient de surazator. Soarele de maine e o minciuna frumos impachetata, dar inutila. De cate ori nu ne-au spus altii, sau chiar nu ne-am spus noi insine: “Lasa ca iese soarele si pe strada ta”? Si care e surpriza? Normal ca iese, iese intotdeauna, ce mare mirare? Dar soarele de maine nu ma incalzeste azi.

Imi plac povestile. Dar sa traiesc construind castele de nisip sub soarele de maine, parca nu-i chiar o solutie…

Fugi, dar cat poti sa fugi? Si unde sa fugi? De altii scapi usor, dar de tine insuti nu scapi niciodata. Iar soarele de maine… nu, nu-i neg importanta, doar decalajul. Soarele de maine este bun maine. O sa ma bucur de el din plin, ca de fiecare bucurie din breviarul momentelor de fericire, al bucuriilor simple. Dar…. (doar) MAINE.

Nuante de durere

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet.
Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun.
Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite.

Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii.
Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen “madeleine de Proust” , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici nu s-ar fi intrerupt vreodata.

Doare orasul, dor trotuarele, dor unele sunete si unele culori, doare aerul respirat, acel aer impregnat de respiratia fiintei dragi. Dor foarte tare unele cuvinte si unele priviri, sau lipsa lor. Doare timpul. Si cel care trece, si cel care nu trece. Dor florile (mai ales unele flori) si dor kilometrii. Doare o zgarietura pe maşină care nu te-a durut cand ai facut-o. Insa te doare insutit acum, parca se razbuna. Dor gesturile simple si gandurile de fiecare minut.

Durerea revine, ca neconsumata. Iar durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice.
Si nu, durerea nu e mai mica pentru ca e tacuta. Nici mai mare pentru ca e jeluita. Nici mai superficiala pentru ca e exprimata, sau ne. Durerile sunt in milioane de feluri, dupa milioane de indivizi si milioane de intamplari.

Imparatia obloanelor, regatul dupa-amiezelor

De ani buni nu pot sa dorm fara draperiile trase, am nevoie de o izolare de exterior si de lumina. Cel mai bine era cu obloane, asa cum au toate casele franceze. Ador obloanele trase, si ca simbol al dragostei.

Cateodata, in plina zi, in dupa-amiezile de leneveala erotica, le inchideam, cu iubitul meu… ca sa ne ghicim a suta mia oara corpurile in penumbra, prin atingeri, pentru că atunci cand crezi ca stii pe cineva pe dinafara, descoperi ca inca mai ai de invatat un cotlon al fiintei sale, ca ti-a ramas un centrimetru patrat, nu neatins, ci atins de mai putine ori, care tanjeste dupa tandretea sau violenta atingerilor tale. Si ca sa nu vaduvesti de atingeri acest centimetru patrat, il mangai. Si apoi te concentrezi pe ceilalti centimetri patrati, care par flamanzi de mainile tale, sau de saruturi, centimetri patrati care cer {si ei} atentie. Le potolesti setea si foamea, potolindu-ti setea si foamea proprie. Si il privesti pe EL in ochi in semi-lumina filtrata printre obloane. Lumina sudului Frantei e orbitoare. Soarele e atotputernic. Lumina filtrata era ea insasi erotica, evoca freamat si dorinta.

Obloanele ne desparteau de lumea inconjuratoare si ne permiteau sa intram mai rapid in lumea noastra. Erau obloanele diminetilor de somn si ale dupa-amiezilor lenese in doi. Anumite petale se desfac mai bine in penumbra obloanelor, ca o explozie de inmuguriri primavaratice. Anumiti boboci plesnesc mai bine, mai vulcanic, in semi-intuneric. Anumite explorari sunt mai interesante in clar-obscur. Degetele gasesc mai bine drumurile corpului iubit pe pipaite. Privirea in lumina soarelui este cateodata prea brutala. De aceea, desenarea prin atingeri este delicioasa. Un deliciu dulce-amar, pe care, odata terminat, nu-ti vine decat sa-l reiterezi. Sa-l reincepi, sa-l retraiesti a mia oara, din nou, dar atat de diferit de fiecare data. Sa te adapi din senzatiile pe care ti le provoaca atingerile lui, sa te imbeti de emotii. Si sa-l atingi, la randul tau, jucaus, alternand atingeri ferme, cu atingeri ca aripile de fluturi. Sa-ti infloreasca corpul lui in mana, si sa infloresti si tu langa el. Sa cresti, ca un aluat, sub framantarile sale. Si sa-i ghicesti surasurile si privirile in functie de tresariri, de respiratie, de geamatul de placere, in penumbra, la adapostul obloanelor. Sa vrei sa le deschizi, dar sa intarzii momentul, zabovind inca un pic in bratele sale, momente furate dintr-o viata trepidanta, strangandu-l in brate la randul tau, pierzandu-te printre saruturi, primite, oferite, frematand la unison, intr-o limba numita dragoste universala.

Iar dupa coborarea in abisul placerii, cand deschideam obloanele, soarele navalea inauntru, si ne priveam buimaci, dar tandri, cu dragoste intensa si recunoastere-recunostinta, asteptand deja urmatorul moment cand vom trage obloanele peste poftele noastre pamantene. Vreau o casa cu obloane pentru iubirea mea. Mi-e pofta.