A l’amour a la mort

cantat_noir_desir_referenceAm tot citit diverse, vrute si nevrute online de doua zile. Si sa fi vrut sa le evit, n-as fi putut. Nu e genul meu de subiect, sa zicem. Mai ales din cauza mondenului, nu e. Dar, dincolo de personaje, este, de fapt, un subiect adevarat. Important.  Dincolo de identitatea personajelor povestii, ramane reala problema.
Evident, de doua zile au defilat atatea idiotenii sub ochii mei, si nu-mi amintesc sa fi vazut ceva cu adevarat despre problema.

Am o sensibilitate aparte la acest subiect, si o parere clara, formata demult si validata de viata. Nu vorbesc din carti, ci din experienta. Nimic nu justifica violenta fizica. Absolut nimic. Si nimic nu justifica sa ramai cu cineva care te bate. Daca ramai, e poarta deschisa la abuzuri mai mari.  Nimic nu justifica sa ramai : nici copiii, nici dificultatile financiare, nici iubirea. Mi-am racit gura suficient spunand ca dependenta financiara e nociva, in viata. Dependenta emotionala e suficienta.

Pe mine ma revolta violenta pana in fibrele cele mai adanci. Pana la o anumita varsta, am crezut ca bataia, rezolvarea cu ghioaga a conflictelor, maciuca si pumnul in gura sunt apanajul « celor care nu cuvanta », al Doreilor, al pokemonilor, al oamenilor fara argumente articulate.  Am crezut intotdeauna ca orice conflict, oricat de dificil, se poate rezolva verbal. Sau daca nu se poate rezolva, atunci ura si la gara. Dar fara batai. Ei bine, spre marea mea surpriza, descoperire facuta prin ochii mei de copil, nu e asa. Nu numai la paturile sociale modeste lucrurile se petrec asa. Exista violenta si in “paradis”,  intre cei cu studii, intre oameni inteligenti, intre oameni fara dificultati financiare si aparent cu o viata frumoasa.  (desi la inteligenta as cam avea o rezerva, daca faci asta…).

Atunci am zis, cu mintea mea de copil-adolescenta (si am si aplicat, nu numai am spus, spre deosebire de altele), ca in ce ma priveste, unul care ar ridica O DATA mana asupra mea, n-ar mai avea timp sa dea a doua oara. Si din nou repet, nu vorbesc din carti. L-am parasit, desi il iubeam mult, pentru ca, dupa 7 ani, m-a lovit. Am fost atat de furioasa, incat imi amintesc ca i-am zis, printre dinti: «O data m-ai lovit, alta data n-ai sa mai ai ocazia ». Nici eu nu credeam pe deplin in acel moment, insa  atunci s-a rupt ceva atat de mult in mine, si atat de mult intre noi, incat nu am mai putut, si l-am parasit. Am facut asta si as mai face asta oricand. N-as ezita o clipa.
Se poate sa si pleci, daca ai ceva in cap, si suficienta stima de sine. Indiferent de cat iubesti. Indiferent de cat de devotata esti si de cat te daruiesti si de cat il pui mai presus de tine, si de cat ii indeplinesti dorintele, care conteaza mai mult decat ale tale. Exista, insa, compromisuri care NU se fac.
Uneori, daca nu stii cand sa pleci…
Cine misca nu mai misca, cine misca, misca mort.

Si pentru cine nu stie cine e Bertrand Cantat, va las cu o poveste instructiva, caz de scoala, cum l-as numi. Altfel, misto om, sunt fan, ascultati mai jos cum canta…. Oh, Marlene.

ps. Nu suport nicio forma de violenta. Nu pot sa ma uit la filme de razboi, de pilda, chiar daca sunt filme, si stiu ca sunt filme.

«In 2003, following an argument related to a text message, Cantat repeatedly assaulted his girlfriend Marie Trintignant in a hotel room in Vilnius, Lithuania. She died several days later in hospital in a deep coma, and a post-mortem examination showed she had suffered multiple head injuries. At his 2004 trial, prosecutors said he had hit her 19 times, causing irreversible brain damage, whereas Cantat admitted hitting Trintignant four times, but told the court her death was a tragic accident.[2] He was said to have flown into a jealous rage after she received an affectionate text message from her former husband.[3] The death of Marie caused considerable emotion in France. Nadine Trintignant, Marie’s mother, actively sought a heavy sentence; Cantat’s friends claimed he had been out of his mind and had not intended to cause harm. On 29 March 2004, Cantat was sentenced by Vilnius Regional Court under Article 129 of the Lithuanian Criminal Code to 8 years in prison for murder committed with indirect intent (dolus eventualis), i.e. it was acknowledged by the court that he didn’t want to kill the victim, but foresaw her death as a probable consequence of his acts and was indifferent with regard to such a consequence. The verdict was at first appealed by Marie’s family (who wanted to toughen the sentence), then by Bertrand Cantat (who wanted the higher court to reclassify his crime as a manslaughter and lessen his sentence), but both parties ultimately decided to cancel their appeals, which rendered the first 8 years judgment final.[4] While in Lukiškės prison of Vilnius, Cantat performed on 11 August 2004 a concert for prison’s inmates and administration.

At the request of his lawyers, Cantat was moved from a Lithuanian prison to a prison near Muret, France on 28 September 2004.
Cantat was released on parole on 16 October 2007, after serving half of his sentence. His early release aroused the anger of feminist campaigners and the victim’s mother, who had failed to persuade President Sarkozy and judges to block the early release.[3][5]”

http://en.wikipedia.org/wiki/Bertrand_Cantat

 

Imagini din cuvinte

Vorbesti si scrii in parabole, ca mine. Gandesti in parabole. Rostesti lucruri atat de imaginative si vizuale incat cei care te asculta/citesc, le si inchipuie, aievea. In asta, semanam mult, si n-am gasit inca pe cineva care sa fie asa de apropiat de ceea ce sunt eu, din acest punct de vedere. Am avut norocul si onoarea sa intalnesc oameni exceptionali, iesiti din comun, inteligenti peste medie, si sa mi-i fac prieteni. Intotdeauna caut compania oamenilor sclipitori. Cei medii nu ma intereseaza aproape deloc, am o viata prea scurta ca sa o irosesc.  Aleg sa calatoresc, sa vad lucruri cat mai diverse, sunt avida de experiente noi, sa observ si sa intalnesc civilizatii noi. Asisderea setei mele de calatorie,  iubesc sa am oameni destepti in jur, alaturi de care sa cresc, pe care sa-i admir, alaturi de care sa rad.

Am intalnit pe cineva care scria ca mine (chiar, amuzant, atat de asemanator scriam incat tertele persoane ne confundau, caci pe vremuri eram prezenti online cu pseudonime, iar noi, oricum, nici nu ne mentineam unul si acelasi nickname, inventam pseudonime cum inventam texte si comparatii, pe banda rulanta).
Dar pe cineva cu abilitatea asta de a crea imagini din cuvinte, asa cum o ai tu, nu am intalnit. Si mai ales, unde ma regasesc perfect in tine, este ca am avut ocazia sa citesc cate ceva si-mi dau seama ca in locuri complet diferite, moment diferite, contexte diferite, iti rasar in minte fix aceleasi imagini si metafore ca si mie. Nu e straniu? Comuniune de spirit. Ca un orgasm savarsit intre doua minti, simultan, peste orice obstacole. Mult mai intens decat orgasmele fizice, {nu-s de neglijat nici ele, ce-i drept, explozii}. Cred ca mai intens de atat nu poate sa existe.
Geamanul meu spiritual, asa-i ca vibreaza aerul in jurul tau? 🙂 Vibreaza. “E 19.10, si ma gandeam ca n-ai venit inca… “, spuneai. “Verificam, adica”, traduc eu. Momente, lucruri, aparent neimportante, in realitate esentiale.  Poate ca in acel moment, la cald, nu am “vazut” intotdeauna. Dar e stiut. Esenta e aici.

Identitati si personalitati pe internet

Pentru ca au fost mai multe discutii, in mai multe imprejurari, cu mai multe persoane, zilele acestea, si pentru ca este un subiect care merita, m-am hotarat sa-l dezvolt aici.  Am o vechime mare de activitate pe internet. Si nu numai pentru ca sunt 11 ani de cand am inceput, dar daca numaram in ore petrecute online, sunt veteran de-a binelea. Din acela cu decoratii. Cu rare exceptii, (putine zile in care nu sunt deloc online), in general sunt aproape intotdeauna online, de la 4 ore minim pe zi (ca sa nu zic de la 8 ore in sus). Ca sa-l parafrazez pe un prieten, la intrebarea “unde locuiti?” as putea raspunde “Locuiesc pe internet.” 🙂 Pentru ca da, in mod real e mai relevant decat o adresa postala, unde pot fi sau nu pot fi gasita. Dar cine ma cauta pe internet, da de mine 🙂

Eh, nu vreau sa par nu stiu cum, dar poate va amintiti, internetul arata cu totul altfel acum 11 ani, pe vremea cand am inceput eu sa interactionez online. Era rudimentar si saracacios, daca-l privesc cu ochii de acum, obisnuiti cu toate resursele de azi. Dar bine ca era. Fantastica inventie, internetul acesta! Atat de minunata incat nu m-as mai vedea traind fara el. Atunci totul era foarte simplu, in general mult text, putine imagini, iar video aproape deloc. In diversele locuri unde interactionam cu oamenii, se practicau pseudonimele, si chiar era de preferat sa dai cat mai putine detalii despre tine. Eu, naiva, la inceput, spuneam multe despre mine, insa oamenii mi-au explicat rapid…
Am mai spus-o, dar o mai povestesc inca o data: am fost si barbat pe internet, timp de 2 ani, aproape. Jack ma chema. Asta ca sa ma protejez. Pentru ca ma saturasem sa stau sa dau explicatii unor tot felul de oameni care aveau alte intentii pe internet, si pierdeam un timp pretios explicand ca nu am nevoie de relatii si nu sunt deschisa pentru vrajeli. Oricum, activitatea mea era pe un chat public, fara posibilitati de privat (si era minunat ca era asa), iar la mine in discutii private se ajungea (si atunci ca si azi) foarte greu. Iar ca sa curm aceste discutii inutile in care pierdeam timp explicand ca nu sunt dispusa la nimic, m-am hotarat sa fiu barbat. Si am fost Jack. Un Jack foarte credibil, chiar.

Revenind in zilele noastre. Multe s-au schimbat in mod rapid. Internetul a evoluat extrem de mult, ca si complexitate. Noul trend, lansat in primul rand de retelele de socializare, este profilul personal. Pe LinkedIn, in registru profesional, pe Facebook, ceva mai personal. Dar nu numai, as spune… Si Facebook-ul poate fi o minunata platforma de marketing personal in domeniul profesional. Depinde cum vrei sa o folosesti. Dar despre asta, cu alta ocazie. Sa revenim la subiectul principal: identitati si personalitati.

Internetul in general, si Facebook-ul, in particular, este o lume libera, si e minunat ca este asa. Nu este nimeni obligat sa…NIMIC. Nici sa citeasca, nici sa scrie. Nici sa isi puna poze, nici sa nu-si puna. Nici sa spuna cine e, nici sa nu spuna cine e. Nu exista norma. Nici de dat like-uri, nici de comentat. Fiecare alege sa faca ce vrea. Sa citeasca sau nu. Sa aprecieze, sau nu. Sa taca sau nu. Sa se exprime sau nu. Sa dezvaluie propriul nume, sau nu. Sa aiba pseudonim, sau nu.

Avem  deci alegerea de a ne divulga sau nu numele si alte date personale. Avem de asemenea alegerea de a activa sub nume de imprumut sau un avatar. Nu asta e primordial, atata timp cat pastram bunul simt si cat suntem placuti de ceilalti. Cert, nu putem place tuturor, tocmai de aceea unii dintre noi suntem friends pe FB, si altii nu. As adauga: eu judec ce si cum spune omul, nu aparenta fizica, sau alte date personale. Sigur, nu neg ca atunci cand exista, acestea joaca un rol. Insa nu este rolul principal, deloc. Nu aleg sa interactionez cu cineva pentru ca e frumos, sau pentru ca are diplome, sau pentru ca lucreaza nu stiu unde. Aleg sa interactionez cu oameni interesanti, cu inteligente peste medie (ma atrag extraordinar de mult mintile sclipitoare). Iar acele minti sclipitoare nu conteaza in ce corp se afla, nici ce scoala au facut sau unde lucreaza, sau chiar daca lucreaza, nici cati bani sau ce masina au.
Imi aleg interlocutorii in functie de usurinta lor mentala, de felul in care vorbesc si scriu, in functie de IQ si de simtul umorului. si, evident, in functie de placerea reciproc consimtita de a se angaja intr-o conversatie. Nu ii aleg pentru ca se numesc Popescu mai degraba decat Dumitrescu. Nici pentru ca au ochi albastri, sau negri, pentru ca sunt sateni sau bruneti, tineri sau batrani.

Pe de alta parte, ochii mei vad dincolo de alti ochi, stiu sa citeasca, si ma pot “lauda” ca recunosc un suflet bun si un om adevarat dincolo de orice pseudonim si de orice avatar. Asa, pur si simplu, si nu intrebati cum si de ce.

In alta ordine de idei, fiecare poate sa aiba si 100 de conturi, cu tot atatea nume. E problema fiecaruia ce alege, cum alege sa le foloseasca si cum le gestioneaza. Nu asta e important, nu asta cantareste cel mai mult.

Pot cita oameni cu nume, prenume, poze, date de identificare clare completate, si un singur cont, insa neinteresanti sau nedemni, care schioapata in multe domenii si au carente mari, care sunt niste interlocutori mediocri… si viceversa, pot cita oameni despre care nu stiu nici cum arata, nici unde lucreaza, nici cum ii cheama, dar sunt savurosi, inteligenti, minunati, ceea ce-i face niste interlocutori deosebiti.

Chiar si un jurnalist care semneaza intr-un ziar are dreptul prin definitie sa adopte un pseudonim. Care este deci problema cu un pseudonim pe internet, atunci cand acesta face parte dintr-un personaj intreg? Nu-i inteleg pe oamenii care nu pricep acest principiu. Faptul ca cineva adopta un pseudonim, nu-l face pe acesta nici anonim si nici prost, asa cum insinueaza unii. Si nici lipsit de onoare. Unii se blocheaza pe niste lucruri absurde.

Si chiar si asa, admitand ca esti din tabara celor carora li se pare ca oamenii ar trebui sa aiba nume, foto si nu stiu ce date de identificare… E absurd sa te certi cu cei care aleg altceva, somandu-i “sa-si arate fata”, pentru ca asa consideri tu ca e “corect”. Gresita atitudine, si foarte necavalereasca. Daca nu-ti convine persoana, e simplu: nu o pastrezi in lista, o elimini. Nu-ti convine ca nu stii ca se numeste Ionescu, si asta te impiedica sa discuti, foarte bine. Nu mai discuti. Alegi sa nu interactionezi cu ea. Dar nu ii trasezi tu reguli de viata si nici nu somezi sa completeze date personale pe care a ales sa nu le completeze. Este un profil personal, iar alegerile sunt la fel de personale.

Oarecum in aceeasi ordine de idei, e absurd sa incerci sa convingi pe cineva sa marturiseasca ca este sau ca nu este nu stiu cine. Daca un om alege sa se numeasca Pisicuta Pisi (ma rog, un exemplu aleator, care suna putin a piţi, dar nu contează asta acum), de ce incerci sa il faci sa spuna, sa ii smulgi marturisirea ca de fapt e Regina Elisabeta? Ce relevanta are ca este sau nu este Regina Elisabeta, daca a ales sa se numeasca Pisicuta Pisi? Si in general, ce crezi ca poti obtine insistand? Ce crezi ca reusesti cu forta? Nu vad nici macar scopul unei asemenea actiuni stupide.

Faptul ca eu am ales sa-mi creez cont cu numele meu, sa-mi completez CV-ul aproape in extenso la profil, sa incarc foarte multe fotografii cu mine, e o alegere absolut personala. Si nu e intamplatoare, are o gandire in spate. Tine de o reflectie, de o strategie, nu e asa, pur si simplu, pentru ca-s blonda.  Asta nu inseamna ca nu ii inteleg sau ca ii condamn pe cei care aleg altceva. Ii respect, daca merita respectati. Iar asta nu are legatura nici cu numele, nici cu datele personale.

Nici eu nu am completat decat  “campurile” care mi se par relevante pentru prezenta mea acolo. De aceea, starea civila nu e completata. Pur si simplu, ea nu este relevanta pentru prezenta mea online. Cine trebuie sa o cunoasca, o cunoaste. Iar cine nu o cunoaste, inseamna ca nu are de ce sa o cunoasca. Si nu, o stare civila necompletata nu inseamna neaparat “single”. Nu inseamna neaparat nimic, de altfel. Cine trebuie sa stie, stie, cine nu, inseamna ca n-are de ce.
De asemenea, desi vorbesc mult, (caci mie-mi curge comunicare prin vene, nu sange) , si desi imi place mult sa discut si sa interactionez (daca exista interlocutor la inaltime), asta nu inseamna ca discut orice/oricand/cu oricine. Pentru fiecare, in functie de personalitatea sa si de interactiunea pe care o am si o evaluez foarte precis, exista un set de limite, foarte particulare. Asta insemnand ca fiecare persoana are nivelul ei de acces la mine. Exact ca la un joc video, pe nivele. Nu vorbesc cu toata lumea la fel, si este firesc sa fie asa.
Iar faptul ca am o “viata” pe Facebook nu inseamna ca nu stiu sa fac diferenta dintre public si privat, dintre exterior si interior, dintre aratat si intimitate. Dimpotriva, tin extrem de mult, cu ghearele si dintii la partea privata a vietii mele, la interiorul sufletului meu, la intimitatea intamplarilor si trairilor mele. Dar si asta e oarecum alt subiect, poate de tratat cu alta ocazie.

Sunt absolut adepta libertatii personale, si aparatoarea libertatii de a alege ce expui din datele personale. Este unul din subiectele la care sunt sensibila, pentru care militez, si pentru care sunt dispusa sa aduc argumente si sa pierd timp discutand. Si cred cu tarie ca ceea ce conteaza cu adevarat este personalitatea pe care o ai, si nu identitatea pe care o ai (sau pretinzi ca o ai; pentru ca da, toti “ahtiatii” dupa identitati aratate si “reale”, nu se gandesc ca sub un nume simplu, cum ar fi Dana Ionescu, de pilda, poate sa fie oricine, de fapt. Adica chiar asa, de ce Dana Ionescu ar fi mai credibil decat Pisicuta Pisi? Intrebarea asta nu si-o pun? Pai nu, nu si-o pun, ca Dana Ionescu suna linistitor, iar profunzimea lor mentala nefiind prea mare, nu-i indeamna sa-si puna prea multe intrebari, de felul lor 🙂 )

p.s. eu chiar pun in practica ce pledez aici, nu sunt fraze goale…. Aplic.