Nu rezolvi nimic cladind ziduri

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa.
Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu.
Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii}

Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si “supt” niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul, pe vremea cand era ministru de interne, cine stie cunoaste, declaratie pentru care a fost indelung criticat si care cred ca-l va urmari pana la moarte.
E greu sa ai incarcatura istorico-emotionala de popor colonialist si mai multe culpabilitati in carca. Si de-a lungul a zeci de ani, s-au straduit sa-i primeasca bine si sa-i integreze. Numai ca ce sa vezi, integrarea nu se face cu forta. Integrarea se face cu vointa ambelor parti. Ori cand una dintre parti doreste neaparat sa traiasca in comunitati inchise, e mai greu sa faci un melanj omogen. Cand unii interactioneaza cu tine doar cat sunt obligati sa mearga la job sau la scoala, si in rest traiesc intre ei, cu ei (vorbesc aici de cifre majoritare, nu de oamenii care au facut cupluri mixte, etc), dupa niste ani, asta naste monstri. Pentru ca e, cumva, si tara lor. Multi sunt nascuti acolo, chiar la a doua-a treia generatie. Ce te faci cu ei, ca totusi nu-s ca tine?
Si nu e vorba de crima. Sa nu va inchipuiti ca doresc sa explic crima, la fel ca tot felul de isterici si inepti care s-au exprimat in ultimele zile. Crima nu o justifica nimic, in schimb, cand lasi capra in copac, pai e urcata in copac.
Aia e. E o situatie de 50 de ani, care n-a facut decat sa se inrautateasca.
Si rai sunt si cei care nu fac crime. Rai sunt si aia pe care i-ai lasat sa-si taie oi de Aid El Kebir sau cum dracu se cheama, in HLM (habitation a loyer modéré, adica locuinte sociale), in baie. Nu, nu glumesc. Si nu, nu-s cazuri izolate. Si da, si noi suntem salbatici, dar eu n-am vazut romani plecati in Franta care cumpara porci si ii casapesc in cada.
DFAm trait suficient in Franta (zece ani, in care am fost si jurnalist in presa franceza- spun asta ca sa intelegem ca observam societatea si scriam despre ea) suficient cat sa vad problema in pielea goala. Au gresit ambele parti, cred ca am scris explicit mai sus. Sigur, nimic nu justifica moartea unor oameni, de oricare parte ar fi.
Pe de alta parte, sa ma ierte Dumnezeu, Allah sau cine o fi sa ma ierte, daca traiesti intr-o tara, te pliezi pe tara aceea, nu faci enclave pe care le si mentii zeci de ani. Nu zidesti ziduri, nu ridici bariere. Dimpotriva, incerci sa le darami, sa traiesti IMPREUNA. Impreuna, nu separat… Incerci sa cladesti poduri, nu sa le spargi. Sustin de azi pana la cer si inapoi si de o suta de ori ca aceea e problema. Greseala a fost de ambele parti, insa a fost GRESEALA. Enclave de zeci de ani. Eu sunt impotriva comunitatilor inchise ale oricaror tari in orice alte tari. Din experienta. Sunt nocive si paguboase. Chiar si cand diferentele culturale nu-s mari, daramite cand sunt atat de mari. In loc sa nivelezi diferentele, le adancesti?

Si am spus inca din primul moment al oribilei crime de la Charlie Hebdo ca, din pacate, aspectul cu libertatea presei, desi esential ca idee, nu este decat o mica parte din problema, anexa. Oamenii aceia au murit oribil si ingrozitor (nu ca vreo moarte ar putea fi frumoasa), dar puteau fi aleator altii.  Problema adevarata este neintegrarea, sunt diferentele, denivelarile. Refuzul de a trai ca cei pe pamantul carora ai venit. Insistenta de a-ti trimite fetele la scoala cu val islamic, desi e interzis, desi copiii sunt trimisi acasa, desi Franta e stat laic si insemnele religioase n-au ce cauta in scoli. Inca de atunci iti enclavizezi copilul, de cand il trimiti la scoala asa, “mascat”, diferit, altfel decat ceilalti.

Sigur ca nu pun nicidecum semnul egal intre idioti exaltati care ucid din isterie si nebunie si restul comunitatii musulmane. Sunt prima total suparata de faptul ca sunt atacuri asupra unor moschei, in Franta. Nu asta e reactia potrivita. Sunt adanc intristata ca am gasit comentariul acesta pe siteul prestigiosului Le Monde: “Keep calme and vote FN”. Oribil, dar previzibil. Vin vremuri triste, caci extrema dreapta, niciodata, in niciun caz nu este un raspuns valabil.

Si desi nu fac amalgamul acesta, mentin totusi ca problema este enclavizarea, refuzul de a darama acele nenorocite de ziduri intre oameni. Mentinerea unora in spatele lor. Si a altora in jur. Pe acelasi teritoriu, in aceeasi limba.

Cat despre libertatea presei, ca de fapt va marturisesc ca scriu acest articol (nu doream neaparat sa-l scriu vazand cate ineptii s-au perindat in spatiul online romanesc in ultimele zile), il scriu pentru ca o prietena care locuieste in Anglia de aproape 20 de ani m-a rugat sa-i spun parerea mea despre libertatea presei, in cazul acesta, “pentru ca parerea ta conteaza.” Si scriu, in primul rand pentru ea. Cand am zis acum doua zile ca problema cu libertatea presei este anexa (asta neinsemnand ca e de neglijat sau ca nu e importanta, ci ca e mica bucatica din problema adevarata), m-au huiduit.  Am “privilegiul” si nepretuita “onoare” ca m-au injurat si aia care sunt Charlie si aia care nu-s…..
Eu sunt minoritatea minoritatii. Nu ma deranjeaza, pentru ca niciodata nu ma abat de la ce simt, de la ce am vazut cu ochii mei si ce cred. De la ceea ce eu cred just, adevarat si sincer.
Cu tot respectul si durerea pentru oamenii aceia, problema cu libertatea presei in cazul asta e o mica parte a tabloului care se intampla.
Asta nu inseamna nici ca neg ce a fost, nici ca dau dreptate idiotilor care zic ca jurnalistii si-au cautat-o (cu aia m-am certat cum nu ma mai certasem de la referendumul din iulie 2012 pe net).
Si da, zilele astea, pentru ca am iesit din cotidianul in care postez superficialitati (nu ca doar atat pot, ci ca doar atat absoarbe online-ul)…… mi-am primit mai multe cereri in prietenie decat demult in viata. Nu ca asta cautam, eu am comentat peste tot unde am facut-o, cu sinceritate si din suflet, nu cautam nici glorie nici cereri de prietenie.
N-am fost niciodata “in moda” fara sa judec. Nici macar adolescenta. Intotdeauna am mers pe drumul meu, chiar daca trebuia sa mi-l sap. Si nu voi fi niciodata in moda doar de dragul de a fi, nu inghit lucruri nemestecate, doar pentru ca merge turma cu ele. Ca atare, nu am fost neaparat fan Neagu Djuvara. De azi, SUNT. E una din cele mai veridice si cele mai de bun simt declaratii pe care le-am auzit de trei zile, incepand cu citatul asta, IMPORTANT: „Problema cu libertatea presei este accidentală. Problema de bază este, pentru noi, acum, pentru noi europenii, hai să spunem că suntem cu toţii europeni occidentali, aşa că nu mai contează faptul că noi ne-am legat de Occident numai de 200 de ani, dar suntem Occidentul, ori s-a schimbat situaţia mondială, adică cei care sunt musulmani, nu întâmplător, din Java si până în Maroc, băgaţi de seamă – o jumătate din lumea pe care o cunoaştem este musulmană. Astea sunt consecinţele. Prin urmare noi suntem copleşiţi de musulmani. Nu mai e nimic de făcut, nu e vina nimănui. E un accident istoric pe care îl trăim”, a mai spus Neagu Djuvara. Si nu-l plac pentru ca a spus ca mine. Ca nu am pretentia ca detin adevarul suprem, sau unic. Dar e un om suficient de destept, lucid, cunoscator al Frantei, care a trait acolo indelung, si are si capacitatea de a pricepe. Si sunt mandra ca parerea mea, {exprimata mult inainte sa o aud pe a lui, adica eu am spus acum 2 zile, el asta seara} coincide cu a lui.
Toata declaratia lui este aici, va sfatuiesc sa o ascultati, caci aceste trei minute rezuma cel mai exact si mai ponderat situatia.

Cat despre libertatea presei care ar trebui sa aiba limite, ca vezi Doamne ofensam pe nu stiu cine, refuz sa intru intr-o discutie atat de idioata si aberanta. A scris un om un articol plin de ineptii. Aberații a mai scris el și în campania electorala românească, dar acolo sa zicem ca era de înțeles, omul e plătit de undeva, își face treaba. În schimb aici se putea abține. Cred ca nu ar trebui sa scriem ce nu intelegem/nu cunoastem. Si mai cred ca nu poti numi provocare (cum catalogheaza el caricaturile) ceva ce faci la tine acasa….. Sa nu uitam care la cine traieste, care la cine vine, care de la cine ia bani.
Iar respectul trebuie sa fie reciproc, dar respectul incepe cu a respecta regulile locului in care te afli. Cand am mers in tarile arabe, m-am acoperit ca sa nu sochez. Nu, nu mi-am impus maieurile care-mi lasa bratele goale si prin care se ghicesc sanii. M-am acoperit, chiar daca la temperaturi de 60 de grade nu-mi venea sa umblu imbracata pana-n gat. Si totusi, am facut-o, pentru ca eram la ei acasa. Asa cum daca as intra in oricare casa, as respecta regulile locului. Nu, nu ma apuc sa fac pipi in ghiveciul ficusului cu scuza ca eu la mine acasa asa fac.

Ar mai fi multe de spus. Dar sunt amara si mai ales cred ca prefer sa pastrez in minte imaginile cu Pierre, Ibrahim, Nafissatou si toti ceilalti care mi-au facut zilele frumoase. Partea luminoasa, si nu cea intunecata.
Si-mi mai ramane sa ma rog sa nu castige FN-ul.

 

Despre comunitati si recunoasteri

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste.

Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii.

Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct.
Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza.
Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva “te iubesc” in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau “in ce regiune m-am nascut”, si nu “in ce tara m-am nascut”…..
Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate, cu alte reguli, cu alte feluri de a gandi, de a trai, de a interactiona cu oamenii. In cei 10 ani, venisem foarte des, dar doar in vacanta, si interactionasem cu ai mei, cei dragi (familie si prieteni). Nu cu societatea. Impactul revenirii a fost imens. Ma simteam complet neadaptata (la peste 10 ani de la asta ma simt inca la fel uneori). Si, in afara de faptul ca nu ma simteam in acord cu societatea, senzatia aceasta era amplificata de sentimentul de vinovatie ca e tara mea materna si nu am voie sa ma simt asa…. A trebuit sa “reinvat” rudimentele societatii. Sa inteleg ca lucruri pe care le faceam cu usurinta si nonsalanta dincolo, nu sunt permise in sistemul social in care revenisem. Nu mi-a fost deloc deloc usor. Plecasem copil din Romania, devenisem femeie sub alte coordonate sociale. Invat repede, si sunt adaptabila. Insa mult timp colegii imi spuneau “frantuzoaica”, si “vorbesti cu neologisme” 🙂 Asta cu neologismele nu sunt sigura ca doar de la Franta mi se tragea. Asa imi plac mie cuvintele de cand ma stiu, si nu-mi place sa ma rezum doar la fondul principal de cuvinte al unei limbi.
Multi ani mai tarziu, am locuit un timp la Oradea, pentru un proiect. M-am simtit extraordinar (desi n-am deloc radacini in partea aceea de tara). Si, cumva, am inteles, mult timp mai tarziu, de ce ma simtisem perfect si in Franta, si de ce ma adaptez oriunde. Pentru ca am foarte putine idei fixe, pentru ca vin aproape complet “dezbracata de idei preconcepute”, pentru ca vin cu sufletul deschis, dornica sa cunosc oamenii si sa invat de la ei. Pentru ca nu ma simt niciodata jignita de glumele contra unei categorii (bucuresteni, romani, etc), pentru ca nu-mi recunosc metehnele ironizate in acele bancuri. Si am puterea sa rad cot la cot cu cei care le spun, deoarece acele metehne care dau nastere la bancuri chiar exista, si, de obicei, nici mie nu-mi plac.
Am o flexibilitate a mintii suficient de puternica, o dorinta de cunoastere a noului, putine locuri comune (ele tin mai mult de sentimente, la mine, nu de alt fel de atasamente), o deschidere mare spre inedit…