Spital

15,5 ore de spital. Un fel de experienta -extrema- ca de desert, sau de campanie (in cu totul alt fel, dar intr-un fel de limite impinse pana cine stie unde…). N-am mai fost in spital de la 4 ani, cand mi-au scos amigdalele. Atat. Oricum, n-am amintiri din copilarie Oricum, eram cu mama (la varsta aceea asa te interneaza).

Etape. Fisier internari, cozi. Oameni nervosi, resemnati, tristi. Asteptari care par infinite. Teama. Respiratii abia indraznite, retinute, inabusite.
pescarus ParhonO noua ocazie de a-mi exersa infinita rabdare, (cand astepti, de pilda, vreo 2 ore sa vina sa schimbe cersafurile patului in care trebuie sa stai),  de a-mi exersa flexibilitatea si indulgenta necesare convietuirii intr-un spatiu comun. In rest, 7 eprubete de sange diferite, recoltate, mirari. In spital, nu e totul foarte rau, dar nici bine, in unele detalii (esentiale). Noroc cu medicul, o doamna extraordinara. Noroc cu pescarusul care a venit la mine, stand minute bune la cativa centimetri de mine, pe pervaz, ca acela de la Sozopol (de aici), si ca porumbelul de la Cluj (de aici)… ca in povestile cu oameni transformati in fiare si zburatoare. Un om venit sa-mi spuna ceva. Sau macar sa ma priveasca.
Contrarietati, pe seara, si o incercare de autosugestie si provocare a ratiunii. A, B, C stau asa, deci nu. Nu rezulta altfel. Ca si cand ratiunea ar conduce tot. Ar fi mai usor daca ar fi asa, dar nu este, din pacate.
La capitolul bune: oameni multi si buni care m-au intrebat ce este, si daca am nevoie de ceva. Reconfortant.
Si mesajul unui coleg, atat de simplu, dar atat de cald: “Sa te faci bine , te asteptam cu drag.”
Maine e o noua zi, cu niste alte eprubete. E cald, desi e iarna inca, am maieu cu inimi… si incerc sa ma calmez. Si mi-e dor de soare si de infinita liniste.

ps. vreau casuta cu capre si smochine, in sudul Bulgariei. Sa ma trezesc cu fata la mare, sa iubesc, sa stau la soare, sa visez si sa scriu. Atat. Ca de aceea sunt la spital, ca n-am casuta acolo si ca nu scriu… 

Un multumesc cat o lume

Un multumesc cuprinde in el o lume intreaga. Un multumesc, o privire recunoscatoare si un suras fac mai mult decat o recompensa materiala, adeseori.
Nu ne dam seama cat de mult cantareste sa spunem acest multumesc unui om, oricarui om, unui cunoscut sau necunoscut. Este important sa-l spunem nu numai cand acel om ne-a ajutat (asta e valoarea elementara si rolul primar a lui multumesc), dar este extrem de important sa-l spunem si cand omul si-a facut bine treaba (chiar daca era de datoria lui sa o faca).
multumescMultumesc nu costa nimic, dar ofera tot. Multumesc este mai mult decat o recompensa. Multumesc este o punte intre suflete.

Am avut ocazia sa lucrez si cu oameni care stiau sa spuna multumesc desi ceea ce facusem era doar datoria mea. Fie sefi buni (care cunosteau virtutile lui “multumesc”, si puterea extrema pe care o poarta in ele aceste cateva silabe), fie (in perioada de cand sunt “de capul meu”), clienti multumiti. Si daca au fost multumiti, au inteles ca trebuie sa rosteasca acest multumesc. Si au vazut cat de mult intareste legatura acest cuvant magic.

La mine multumesc este instinctiv. Spun multumesc mult mai mult decat media oamenilor. Asa m-a invatat mama, asa simt si eu, dintotdeauna. Stiu ca sunt oameni care ma tachineaza pe tema asta (“daca mai spui multumesc…..- si urmeaza o amenintare”), dar eu asa sunt, din constructie. Si n-am cum sa ma schimb.

Si stiu ca multumesc e cald, e bine, e recunostinta, bucurie, este pod intre inimi. Simplitate si caldura.
Ganditi-va cum v-a luminat ziua un multumesc. Si luminati-le si voi ziua celor din jur.

Eu va multumesc.

Dimineti urbane

Au cantat greierii toata noaptea, asa cum toate noptile de vara asta au cantat. Parca au fost mai sonori. Sau poate am avut eu urechi pentru ei? Am fost, poate, mai disponibila sa-i aud, mai putin grabita, mai putin precipitata, mai putin scufundata in visele mele?

Spre dimineata, se crapa de zi, mijeste lumina, cerul devine roz, iar greierii sunt inlocuiti de cantecul pasarilor, de ciripitul gures al vrabiilor.  Dupa greieri, e randul pasarilor, in linistea absoluta a diminetii bucurestene.

Trezita devreme, ascult si reflectez ca e o buna ilustrare metaforica: viata e o continua schimbare, de mediu inconjurator, de sunete, de intamplari, de scene. In jurul nostru decorul se schimba, dar si actorii; oamenii vin si pleaca, evoluam, uneori in continuitate, alteori in salturi. N-am sa spun ca totul ni se intampla cu un scop, desi probabil asa este. Spun insa ca invatam din fiecare lucru, chiar fara sa constientizam, cateodata. Si urcam o treapta, pas cu pas. Uneori, pasi mai mici, mai inghesuiti, alteori, pasi de urias.

Zgomotele urbane vin mult mai tarziu.  Abia dupa rasarit incep sa se auda camioanele de gunoi, oamenii isi pornesc masinile ca sa plece la munca.
Orasul se trezeste, incet, ca o fiinta uriasa cu mii de brate, mii de inimi, mii de ochi. Se dezmorteste,  se intinde, se ridica. Si apoi alearga. Zgomotele se modifica iar, pasarile tac, sau poate sunt doar acoperite de restul zarvei.

Inca o zi in care ne modificam, evoluam, o zi in care traim, zambim, simtim, iubim, invatam. Plangem, radem, suferim, acumulam, intelegem. Urcam trepte… in fuga sau pe indelete, doua cate doua sau bâjbâind. Dar urcam!