Cand ceva este prea rau, refuz cateodata sa privesc in acea directie. Sigur, faptul ca nu privesc acolo nu anuleaza realitatea, ea ramane la fel de crunta, din pacate. Altfel, mi-as face o placere din a anula raul din lume. La fel, cand ceva ma tulbura prea tare (uneori poate chiar in bine), nu imi indrept privirile in acea parte, imi iau “rezerva”. Nu privesc decat cand imi iau inima-n dinti. Nu e lipsa de curaj (caci altfel sunt, de felul meu, nu numai temerara, ci chiar inconstienta). E altceva, n-as stii prea bine sa descriu in cuvinte cum si ce, poate un fel de decenta, poate un fel de ne-pregatire sufleteasca la rau, poate un fel de amanare a infruntarii lucrurilor urate. (rara ipostaza, sa nu pot eu descrie ceva in cuvinte). Asa ca nu-mi vine sa sun sa intreb ce face bolnavul de cancer de la Arcanu… sper doar sa aflu ca e bine.
Am incercat sa ma indepartez de emotional, pe cat posibil, sa sedimentez lucrurile, sa le separ, sa nu fiu patetica. Vrand-nevrand, unele lucruri sunt asa, fara sa fie, de fapt. Suna asa, doar din propria lor existenta, in esenta. Toata aceasta introducere ca sa spun ca am fost in zonele afectate de zapezile cumplite, din judetul Buzau, miercuri. E vineri si scriu abia azi pentru ca asa am simtit eu sa las sa curga vremea, cred ca am explicat mai sus de ce. Ca sa evit accente de dramatism inerente proaspetei experiente, ca sa anulez pe cat posibil emotionalul, si nu in ultimul rand pentru ca mi-a fost greu sa redeschid cutia cu acea experienta….
Zona aceea o stiam. Acum trei ani jumatate am avut ocazia sa cunosc acei oameni, sa locuiesc trei luni acolo si sa bat la pas satele. Sa ii privesc in ochi, sa ii tin de mana si sa ii ascult. Stiu cat e de grea viata lor, chiar si in restul anului. Nu era nevoie sa mai fi venit si acesti nameti peste ei, ei sunt chiar oropsiti. Am auzit si vazut atatea in acele saptamani, in acea toamna, incat… Ma incarcam uneori atat de tare de durerile lor si de tensiuni, incat imi venea sa plang. Si pentru ca nu puteam sa plang acolo, plecam jumatate de ora cu masina in capul satului si plangeam in camp, apoi ma intorceam, senina, calma, puternica. Macar in aparenta. Si inca mai plang acum, dupa 3 ani jumatate, cand ma gandesc. Si va rog sa ma credeti ca nu plang cu una cu doua. Asa ca pentru mine viata acolo nu este ceva nou. Ii stiu pe acei oameni, si stiu cat de crunt este. Si mai stiu ca ei sunt cu 200 de ani in urma vietii de la nici 150 km. Ma revoltase tonul premierului, acuzatia ca sunt lenesi. Ma dusesem sa vad ce ar fi putut face si n-au facut. Si ma dusesem sa ajut.
Am gasit aceleasi sate amarate, cu aceeasi oameni necajiti, pe care prea bine ii stiam, inca si mai batuti de soarta. Zapada de 3-4 metri peste tot, pe alocuri chiar 5-6 metri. Munti de zapada. Ce sa faci cu ei? unde si cum sa-i muti? cum sa iesi dintre ei? Chiar si puternic si tanar, ce e acolo nu putea fi clintit de oameni, manual. Trebuia sa ajungem la Scutelnici, un sat izolat de zapezi. Nu era o legenda, nici ceva inventat de media. Chiar era izolat. Cand am ajuns la Girbovi, de unde mai aveam circa 15-20 km, a trebuit sa facem cale intoarsa si sa ne ducem din nou la drumul national ca sa ocolim prin Costesti, Smeeni, Pogoanele. Drumul era blocat, altfel. Si nu se stia cand si cum se va debloca. Complicat.
Vreau sa va inchipuiti ca era zapada de doua ori cat inaltimea unui om, aproape peste tot…. Si ca erau minus 9 grade la pranz. Sunt o fiinta rezistenta, si psihic si moral, nu ma sperii cu una cu doua, dar acolo chiar era teribil. Am fost, de pilda, in desert, ca sa intelegeti rezistenta mea, atat fizica, cat si morala. Mai greu decat desertul, si mai teribil decat oamenii din Africa…. ce poate fi? Deci, inlaturam ideea ca sunt vreo mimoza blonda, neiesita de pe asfalt si rasfatata.
Am vazut de toate. Si oameni amarati, coplesiti de grele, fara recurs, fara mari posibilitati de actiune. Si jandarmi la care n-am sesizat nici cea mai mica ostilitate fata de oameni, ci solidaritate. Si oameni (intr-adevar), de la cluburi 4X4, care stateau de zile bune ca sa ajute localnicii inzapeziti. Si oameni atat de dornici de a face bine, incat din precipitare sau lipsa de rabdare sau diplomatie, puteau sa faca rau. Lucrurile acolo au semantica lor, ritmul lor, rostul lor, felul lor de a se dezvolta, de a curge, de a se desfasura.
Apropo de lene. Grupul din care faceam parte continea un medic si o asistenta. Venisera sa consulte oamenii. In biserica din Degerati (un sat din comunca Scutelnici) au consultat un om, ad-hoc, caci alt loc nu era. Pe un scaun de biserica, au improvizat un “cabinet”. Omul era surdomut si cardiac, avea aproape 60 de ani, si totusi dadea zapada cot la cot cu ceilalti. Asa ca, exemple poti gasi din toate partile. E necinstit sa le evidentiezi doar pe unele. Sa le extrapolezi, sa le intinzi si sa le aplici la toata lumea. Pentru ca si eu am “exemple” care pot servi unei cauze, daca as vrea. Cat se poate de reale, acele exemple. Dar nu ar fi corect… Asa cum i-am spus cuiva, in dimineata in care am plecat: “Stim foarte bine amandoi, ca poti scrie orice, in oricare directie.”
M-a durut in adancul sufletului meu cand am aflat ca era un bolnav de cancer la Arcanu, la care nu se putea ajunge. Arcanu era complet izolat, niste colegi de-ai nostri incercasera mai devreme sa ajunga, si nu reusisera. Si-s oameni de-ai locului, oameni caliti. Doctorul si asistenta care erau cu noi aveau tot tratamentul care ii trebuia, insa nu am putut ajunge la el, sa-i puna branula, sa-l trateze si sa-i lase restul…. Nu m-am gandit decat la el ore si zile intregi, si inca ma mai gandesc.
Nu vreau si nu pot sa scriu mai mult. Nu vreau, din decenta, nu pot, pentru ca asa imi dicteaza sufletul. Nu vreau sa cad in accente lacrimogene. Nu vreau sa fac “rating” din nefericirea povestita a oamenilor. Nu vreau sa par altfel decat retinuta si decenta, in legatura cu acest subiect si cu realele nenorociri ale oamenilor. As putea sa scriu senzational, lacrimogen, zgandaritor, zguduitor. Stiu sa scriu si asa (cei care ma cititi de obicei, stiti asta). Dar nu cred ca le datorez acelor oameni decat respect si decenta. Ceea ce, de fapt, le datoram toti. Guvernantii, in plus, le datoreaza (teoretic), si scosul de acolo.
Vreau doar sa spun ca la ceea ce au oamenii aceia in jur, nu au cum sa iasa dintre zapezi cu lopata, polonicul sau lingura. Nici daca ar sapa zi si noapte. Suntem in secolul 21, este inadmisibil sa inchidem drumurile pentru ca nu le putem degaja, si asta pe termen lung. Suntem in secolul 21, este inadmisibil sa lasam atatea mii de oameni izolati. Suntem in secolul 21, este inadmisibil sa nu avem pic de intelegere pentru semenii nostri. Suntem in secolul 21, este incredibil sa jignim oameni care si asa sunt batuti de soarta, doar pentru a ne masca impotenta de a gestiona o situatie grea. Oare de la cati morti incolo li se face rusine? sau, reformulez: oare li se face vreodata rusine?
Am venit tacuta (si mai tacuta decat plecasem), revoltata, cumplit de trista, inghetata, vinovata de a avea o casa calda, lumina electrica, confort.
Imi persista in continuare in suflet tristetea si revolta. Si inca nu stiu exact cum “se rezolva lumea asta”….
Cred ca m-am nascut prea devreme. Sau prea tarziu?
ps. sunt revoltata si plang de suparare. Intr-un restaurant bucurestean. La restaurant mi-am gasit si eu sa scriu astea….
