17 ani

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: “domnisoara? Asta seamana cu Timisoara.”, ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r “rulat” erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. ..
Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? “I love vaca”. Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care…
Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii.
Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva.
Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap}

ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el 🙂 Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si o bucurie reciproc impartasita, ramasa asa pana in ultima clipa, si dupa.
Si mai vreau sa inteleaga lumea ca poti fi vie si dupa, pentru ca nu te-ar placea moarta. Nu te-ar iubi blocata. Te voia deschisa, plina de zambete si rasete. Te iubea indragostita. Nu te-ar iubi cernita.  In plus, pe pariu, ar fi prieten cu toti barbatii pe care i-am iubit ulterior. Pana si cu aia care m-au chinuit. Pentru ca alesesem eu sa ma las chinuita 🙂

Scoala vietii… fara numar {matricol}

Ipoteza: Se da postarea urmatoare:

sincaiMinunat. Numai ca acela e liceul meu, un liceu prestigios din Bucuresti.  Unde, pe vremea mea cel putin, se invata, si se invata serios.  Unde am avut diriginte de limba romana la o clasa de mate-fizica, in care eram olimpici la mate, ceea ce nu ne impiedica sa citim si sa judecam (noroc cu dirigu, pentru care era important sa citim si sa ne exprimam despre ce am citit, nu sa tocim papagaliceste niste comentarii scrise de altii si vehiculate- stim toti despre ce comentarii literare vorbim aici).

Bun. Am crezut ca nu vad bine de oboseala (e ora 3 dimineata si sunt in spital de 3 zile, cu tot felul de luat sange, analize, nebunii).
Ma mai uit o data. Si inca o data. Si inca o data.
Nu, asa ceva nu se poate. Desigur, se intelege de la sine (hm, nu este, totusi, asa de sigur ca intelege toata lumea, de la sine),  e o gluma.
Dar UN LICEU NU FACE O GLUMA.
Un liceu e un liceu, iar contul unui liceu este destinat altui gen de comunicari.
Cum ar fi sa faca scoala mea de jurnalism din Franta, pe contul sau de Facebook, glume cu stiri false?

In plus, Gheorghe Sincai. Deci am zis bine, Sincai. “Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. […] A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.
În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: AbecedarulGramaticaAritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.” (sursa aici)

Deci, repetam impreuna: ABECEDARUL…  A-BE-CE…. Nici macar nu era fizician sau matematician, era filolog.
Acum repetam postarea: “Scoala vieti, care o face toti baieti!!!“, la care e atasat un link catre un clip de pe youtube, cu descrierea urmatoare: “NOU! Prima facultate din Romania pentru baetzii si fetele care a picat Bacul! Inscreri moka! Locuri fara numar!” Ce, ma?

Nu, deci nu. Nici ca gluma nu poate sa existe in contul unui liceu. Si cu deruta din ziua de azi, in educatie si in general, de unde stii cati o iau de buna? Doar scrie in contul “Colegiului National Gheorghe Sincai”, nu?

Nu pot sa cred decat ca e o regretabila gafa si ca va disparea aceasta postare de acolo cat mai rapid posibil.
Cu regret profund, un fost elev mandru ca a terminat Sincai.

ps. Pana sa apuc sa scriu postarea, cineva a comentat, cu o observatie…. Deci o tin pe a lor, dupa reactie 🙁 N-avem noi simtul umorului, sau ceva.

sincai1

Prietenii mei, baietii

Imi staruie in minte demult proiectul acestui text, ma bantuie ca un dracusor, dar mi-a lipsit timpul sa-l scriu. Am refuzat sa mi-l conturez in minte, pentru ca l-as fi «inceput», l-as fi antamat, si-l stricam. Asa sunt eu, totul trebuie sa iasa complet, si sa se astearna direct pe ecran. A gandi sau a incerca sa conturez in minte strica rostirea. Din lipsa de timp, pana acum n-am putut sa scriu asta. Sau cand aveam timp, nu aveam stare;)
Acum m-am hotarat sa am si timp si stare. Dupa asta, nu o sa mai am prieteni.  Or sa fuga :)))  Glumesc. Cine ma iubeste si-mi sta in preajma stie ca-s nebuna, asa ca nu se sperie cu una cu doua. Cine ma iubeste, ma iubeste cu totul, si-mi stie nebunelile. Si analizele, cu despicatul firului in patru, opt, 16, 32, etc. Si nevoia de a intelege orice. De a-mi explica orice (sau o mare parte). Defect de om de mate-fizica. (aaaa, aud mirari, n-ati fi zis ca-mi placea matematica, asa-i?)

Am decis sa dedic acest text prietenilor mei de sex masculin. Am multi prieteni (poate chiar mai multi decat prietene), si de cand ma stiu, intotdeauna, m-am inteles foarte bine cu baietii. Am si in prezent multi prieteni baieti.

Daca as fi avut vreodata de ales, as fi preferat sa lucrez mereu cu barbatii. Cea mai neplacuta amintire o am din cele cateva luni in care in viata mea profesionala a trebuit sa lucrez intr-o echipa predominant feminina. (aproape exclusiv feminina). Nu ca as avea eu vreo problema cu ele, eu sunt de stilul prietenos si deschis, nu cer decat sa cunosc persoane diferite, cat mai diverse posibil. Dar femeile sunt rele, invidioase, ciudate (nu generalizez, doar ca-s multe asa). In munca intervin chestii de genul «De ce e aia mai frumos imbracata ca mine ?», «De ce se uita cutare nu stiu cum la ea si la mine nu ?», «De ce are perechea aceea de pantofi ?», ma rog, si altele, in detrimentul aprecierii strict profesionale. Femeile sunt mai mieroase, uneori pana la prea dulce. Barbatii sunt mai directi si isi regleaza problemele eventuale in fata. Nu te injunghie pe la spate, si nu au metode insidioase. Dar nu continui, caci textul acesta era despre ei, prietenii mei.

Prietenia dintre barbati si femei este o dilema des intalnita. Exista ea cu adevarat ? e doar un alt aspect al atractiei ? Poate sa existe prietenie intre sexe diferite fara atractie ?, si alte intrebari de acelasi gen. Eu nu mi le mai pun demult (si nici macar nu-mi amintesc sa mi le fi pus vreodata, caci eu sunt de genul «hai sa traim lucrurile, si vedem dupa, om gasi noi un mod de a ne da seama:P»). Sunt foarte analitica, dar analiza nu intervine la inceput, ci undeva dupa.

Insa, dupa ce am trait atatea (cat pentru vreo trei vieti, fara exagerare), am realizat, acum vreo cateva saptamani, ca prietenii mei se pot imparti in trei categorii distincte. Le enumar la rand, fara nici o ierarhizare, ordinea fiind pur si simplu ordinea in care le-am determinat existenta :

1. Cei (foarte putini) pe care i-am iubit, care m-au iubit, cu care am avut o poveste. Acestia mi-au ramas aproape. Intr-un fel eu ii voi iubi toata viata, pe fiecare dintre ei, pentru ca fiecare dintre ei este o particica din mine. Faptul ca intr-un fel ii voi iubi toata viata nu stirbeste cu nimic sentimentele prezente, caci sunt in cu totul alt plan, fara umbra de rivalitate.
Povestea alaturi de fiecare dintre ei m-a modelat sufleteste si a facut din mine omul care sunt azi. Sunt mandra de fiecare dintre acele povesti, de fiecare moment, si nu ii reneg pe nici unul.
Mie nu-mi plac oamenii care scuipa in spate. Nu-mi plac cei care blameaza ce au adorat. Mi se pare o lipsa de respect pentru tine insuti sa barfesti sau sa improsti cu noroi ceea ce ai iubit. In fine, dincolo de aceste consideratii despre viata, ideea e ca eu ma simt mai bogata si mai buna cu fiecare moment pe care l-am petrecut. Am o relatie speciala cu fostii (putini, repet, nu va faceti acum iluzii). Sunt oameni pe care ma pot baza. Sunt oameni cu care ma pot sfatui, pe care ii pot intreba lucruri. Aproape orice lucruri. Unul singur nu mai e aici, e in lumea de dincolo. (Philippe, Dumnezeu sa-l ierte). Dar stiu ca si din lumea de dincolo ma priveste cu duiosie. Cei din aceasta categorie imi sunt aproape si sper ca-mi vor fi tot timpul. Pot vorbi orice cu ei. Ei chiar ma cunosc foarte bine. Pot glumi, putem rade, debarasati de orice tensiune  Cine ma poate cunoaste mai bine?
Am spus ca pot vorbi orice? Ei bine, rectific: „aproape orice”  Pentru ca da, au si ei limitele lor. Vorbim de toate, cu o singura exceptie: ok, nu, nu vorbesc despre iubirile mele urmatoare.
Aici simt ca ar scartai relatia noastra de prietenie, si fair-play-ul lor.

2. Cei care-mi sunt prieteni pentru ca si-ar dori sa-mi fie altceva, dar nu se poate, si atunci stau pe aproape ca poate-poate cine stie, intr-o zi, intr-o buna zi cu soare…. Acestia sunt mai multi, mai bine zis mult mai multi decat cei din categoria de mai sus (nu ca ma laud, dar chiar… sunt).
Cu acestia ma pot distra, putem rade. Ii ascult daca au nevoie sa vorbeasca, daca vor sa se descarce. Incerc sa-i sfatuiesc. Ma ajuta, daca am nevoie de ajutor. (ca poate doar-doar…) Cu acestia pot iesi la o bere, pot vorbi ore intregi, ma pot sfatui daca am nevoie.
Dar limitele sunt repede atinse. Nu pot cauta la ei sfaturi sentimentale (ca deh, nu le pot cere o asemenea detasare, si nici nu s-a inventat un asemenea obiectivism). Desi, cand sunt in framantari sentimentale, bantuita de indoieli si plina de intrebari, construind scenarii si incercand sa analizez orice cuvintel, orice gest, as avea nevoie de parerea unui baiat (baietii gandesc altfel decat fetele, si mi-ar fi utila parerea unui alt baiat despre situatiile care ma framanta). Dar la capitolul acesta, cei din categoria 2 se blocheaza. Asa cum se blocheaza si cand vorbesc cu ei despre cei de la categoria 1.
Deci, una peste alta, din pacate, prieteniile cu ei sunt cam limitate, si un pic frustrante din punctul meu de vedere (care as vrea sa nu avem limite de discutii), si probabil frustrante si pentru ei… ca na… acel doar-doar nu vine, nu mai vine. Si dupa parerea mea, nici nu va veni. (acum cred ca cei din categoria 2 au fugit definitiv de langa mine )

3. A treia categorie, (repet, fara nici un fel de ierarhie), ii cuprinde pe cei, rarissimi, care sunt confidentii mei si viceversa, fara limitari, fara nici un fel de implicatie, de atractie, de „a fost” sau „mi-as dori sa fie”. E o prietenie frumoasa, curata, intreaga, fara nici un fel de componenta sexuala. Fara nici o dorinta, si nici macar atinsa de gandul vreunei dorinte. Prietenie ca si cand am avea acelasi sex. Dar de fapt mai bine, pentru ca e vorba de complementaritate.
Si acestia sunt extrem extrem de putini. Acestia sunt mult-mult-mult mai putini decat mi-as dori sa fie. Cu acestia nu vorbesc des. Dar cand vorbesc, e profund. E adanc.
Ne plangem pe umar, ne imbarbatam reciproc, radem, glumim. Uneori, ne cunoastem abia dupa 6 ani...

Acum, stati aici, nu fugiti! In feluri diferite, am sentimente pentru fiecare dintre voi. Si tineti minte, eu nu-mi pierd timpul cu prosti 🙂
Credeti-ma! Sunt foarte selectiva, cum ma stiti, si cum stiti, am standarde ridicate. Asa ca e o validare a valorii voastre personale daca-mi rup din timp ca sa ne vedem, sau ca sa vorbim 😉