Zidul: o istorie personala, 20 ans après

S-au implinit azi 20 de ani de cand a cazut Zidul Berlinului.
Nu, n-am sa fiu lacrimogena, n-am sa spun nimic de istorie.
Ba da, am sa povestesc despre istorie, dar despre istoria personala :))

Zidul. L-am vazut in picioare. Din partea estica, evident. Plecasem (cred ca aveam 15 ani, sau poate 13-14), prin BTT in Germania de Est. Si singurele excursii la care aveam acces, erau cele in tarile socialiste (minus RF Iugoslavia). Pentru mine, Germania de est a fost deja o tara mai la vest 🙂 Si nu numai pentru ca e geografic in vest. Dar magazinele lor erau pline, aveau pantofi draguti, haine, rafturi pline, lumina pe strazi. Si apoi, Germania de Est era si Sans Souci. Dar tot de acolo vine si una din cele mai crunte amintiri ale mele, ale vietii mele… Copiii fiind, eram deci in excursie in RDG. Ei bine, in programul excursiei figura si o vizita la un lagar. Si nu, nu aveam de ales. Tin minte ca am avut un soc extraordinar de puternic, intrand acolo. Am vazut mesele de ceramica cu scurgere in ele, pe care se spune ca chirurgi germani faceau experiente pe umani. Dupa ce ne-au plimbat pe acolo, printre dureri trecute, mult prea prezente, ne-au dus, tot in lagar, intr-o sala unde ne-au proiectat un film cu imagini de atunci. Cu munti de unghii smulse, cu maldare de par. Inca acum cand scriu, mi se incranceneaza sufletul. E cumplit. Si nu pot sa lungesc povestirea, e prea atroce.
Si cum cei care au facut programul excursiei ori erau roboti, ori erau nazisti, dupa aceasta vizita era prevazut un pranz la un restaurant vanatoresc, cu trufandale. E nevoie sa va mai spun ca nu a mancat nimeni?

Zidul. Am lucrat la singurul ziar din Franta, care, in ciuda faptului ca apartinea unui grup mare de presa, (Hachette Lagardere),  “ratase” stirea caderii zidului. Adica nu o aveau a doua zi pe prima pagina… Desi prima pagina se schimba pana la 1 dimineata. Insa, pur si simplu, responsabilul din acea zi a “scapat-o”. Asta nu l-a impiedicat, ulterior, sa aiba o cariera de succes 🙂

Zidul. Acum, dupa 20 de ani, ma uit in jurul meu, in tara aceasta din sud-estul Europei, unde traiesc. Ce am invatat in 20 de ani? Sa ne insultam, sa nu vedem mai departe de interesul nostru meschin, sa curatam noroiul de pe pantalonii sefului, sa ii invitam afara din oras, din judet chiar, pe cei care comit delictul de a gandi altfel decat noi? Sa mintim, sa sfidam?
Chiar, ce ne-au adus acesti 20 de ani? Erau cei 20 de ani ai lui Brucan. L-au hulit atunci, dar Brucan era de fapt prea optimist.
20 de ani e varsta maturitatii. Iesirea din adolescenta. Devii adult, trebuie sa te tii pe propriile picioare, pleci din casa parinteasca, inveti sa traiesti…
Noi ce am invatat in 20 de ani? Ah, da, stiu. Singurul lucru care-mi vine in minte: am invatat engleza de la MTV!

p.s. Pentru fraza de mai sus, (“eu am invatat engleza de la MTV”) drepturile de autor merg la prietena mea draga, care mi-a spus fraza asta, intr-o discutie, senin. Si atunci am realizat ce diferenta de varsta avem 🙂 Ea e nascuta in 81, e normal. Eu in 89 aveam 17 ani, iar cand s-a deschis MTV in Romania, eram deja studenta in Franta.

Razboiul din Transnistria si bogatia culturala: mituri cu si despre rusi

Mult timp, ani intregi, am detestat rusii, si tot ce venea de acolo.  In ochii si mintea mea de copil, comunismul venea de acolo, si judecam ca e un lucru rau. Singura, nu inspirata de ai mei. Ai mei nu aveau discutii din acestea de fata cu mine, si poate ca nu    aveau deloc. Nu stiu.
Cert e ca eu, de capul meu, detestam tot ce era rusesc. Caci eram, atunci ca si acum, cu personalitate destul de determinata si distincta, ca sa pot decide ce e bine si ce e rau. Detestam pana la absurd, recunosc. Din cauza ca uram ce era rusesc, am o lacuna in cultura generala, caci nu am putut nici macar citi romane (desi saracii Tolstoi, Dostoievski, etc), nu aveau o vina in privinta comunismului. Si nu puteam citi romane pentru ca nu suportam numele rusesti din carti. Ok, cartea era tradusa in romana, dar cum Dumnezeu sa citesc Maria Vassilievna, Igor Ivanovici, si alte asemenea? Cred ca singura chestie ruseasca cu care am avut contact in acei ani a fost filmul “Gara pentru doi”, care ii placea mult mamei, si da… cred ca atunci mi-a placut si mie. Nu stiu ce senzatie mi-ar mai trezi acum… probabil la fel, era ingrozitor de trist.
Intre timp am citit si adorat Daniil Harms. Si Esenin. Si….

Tot din cauza sentimentelor mele neprielnice fata de rusi, de la vremea respectiva, atunci cand mama mi-a propus sa-mi cumpere o excursie prin BTT la Moscova, am refuzat fara sa ma gandesc. Desi era un super circuit, care, in afara de Moscova, trecea si prin unele republici ale URSS. Singura tara in care am acceptat atunci excursie prin BTT, (ca eram incapatanata, desi excesiv de cuminte) a fost Germania de Est, ceea ce m-a facut sa vad zidul in picioare, dar si castelul Sans Souci, si… lagarele de concentrare, una din cele mai crancene amintiri vizuale ale calatoriilor din viata mea.
Ma rog, sa revin la rusi. Tot nu-mi plac in mod deosebit, dar am intelepciunea sa nu-i mai urasc in masa. Recunosc ca au unele merite, recunosc ca au unele orase extraordinare (toata lumea e unanima despre Sankt Petersburg), si chiar am ajuns sa-mi doresc sa merg acolo, candva.

Uf, si ce suparata eram in  Franta, cand francezii imi spuneau, la inceputul anilor 90, cand ajunsesem acolo, ca nu sunt romanca, “am vazut noi la televizor, romanii sunt bruneti cu  ochii negri si pielea inchisa la culoare, tu sigur esti rusoaica“. Si o spuneau cu convingere. Mamaaaa, frate, pai asta mi se parea cea mai cea injurie 🙂  Adica eu, rusoaica?  EU? Chiar eu? Ba-mi mai ziceau si ca am defilat in fata monumentului lui Lenin, datorita mersului meu hotarat cu pasi apasati, ca un pas de defilare. Ba-mi mai ziceau si ca am lucrat sigur la KGB, pentru ca aveam memoria teribila a cifrelor (retineam imediat numerele de masina, numai o data sa le fi vazut, si apoi reperam masinile prin oras,  aveam un ochi intr-adevar de kaghebe :).   Uf, dar ce ma suparam atunci, la glumele astea 🙂 Memoria, deductia si ochiul mi-au ramas si acum 🙂 Si mi se par mari atuuri 🙂

Astazi, am devenit mai nuantata. Nu mai sunt atat de transanta. Mai am parti extremiste, dar incerc sa le domesticesc.  Sigur, eu sunt tot anticomunista (asta stiu ca voi fi pana la moarte), dar da, pot sa discut cu prietenul meu din Statele Unite, si sa accept si argumentele lui ca nici capitalismul nu e ceva in totalitate bun (limitele lui le simtim in anii acestia… derivele lui le platim). Sigur, sunt tot anticomunista, si nu am o pasiune pentru rusi, dar pot sa discut cu ei, si pot sa incerc sa le inteleg modul de viata si lucrurile pe care le spun. In egala masura cu alte    popoare. Fiecare merita respect in diversitatea lui.

Zilele astea am avut ocazia sa discut cu un rus, un bielorus, plus doi transnistreni rusofoni. Am fost curioasa despre modul lor de viata si am pus o multime de intrebari. Nu, nu erau de politete. Nu, nu erau gratuite. Proveneau dintr-o reala curiozitate, un sincer interes. Eu nu prea port conversatii de florile marului.
M-am modificat un pic din copilarie.  Am invatat ca exista diversitate. Am invatat ca ne imbogatim ascultandu-i si intelegandu-i pe ceilalti. Am invatat sa respect fiecare individ, acceptand ca poate fi diferit de mine, acceptand ca poate iubi lucruri pe care eu le urasc, si ca poate uri lucruri pe care eu le iubesc. Am invatat ca  daca merg spre cineva cu inima deschisa si cu respect si interes, la randul meu voi fi respectata. Ca suntem indivizi diferiti, dar valoram la fel, si valoram mai mult atunci cand ne imbogatim  spiritual ascultandu-i pe altii. Si ca putem invata ceva de la oricine.

Da, stiu, am antrenament. Un antrenament de zece ani petrecuti scufundata perfect in alta cultura. Zece ani in care nici o secunda cineva nu s-a purtat cu mine diferit pentru ca sunt romanca. In care ma intrebau pe mine cum se ortografiaza cuvinte din limba lor materna (si da, eram toti jurnalisti). Despre acesti 10 ani am scris si voi mai scrie, cu alte ocazii.
Am antrenament de imbogatiri culturale, deci. Imi amintesc ca in anii de studentie, la jurnalism la Bordeaux, aveam numai colegi francezi. Insa, o colega era frantuzoaica din Tara Bascilor (care sunt o populatie distincta cu limba si cultura diferita), alta era jumatate spanioloaica. Ele aveau prieteni un libanez, un mauritanian, o portugheza. Ah, si Nafisatou, o senegaleza. Philippe era ca mine, deschis, curios, fratern. De altfel, se declara “cetatean al lumii“. Ei bine, cand ne-am dat seama cate nationalitati eram cand ne reuneam, am facut inclusiv un meniu, tiparit, cu “Restaurant multi-cultural“. Eram mandri de asta. Caci da, acasa la noi era Turnul Babel. Am aflat, insa, in acele seri, petrecute impreuna, mai mult decat as fi putut afla citind o mie de carti.  Am invatat mai mult decat din 10 enciclopedii.

Mai tarziu, cand am stat in sud, pe Coasta de Azur, unde oamenii votau puternic partidul nationalist, Le Front National (de altfel, Toulon a fost una din cele trei municipalitati castigate de  Front National- caci doar trei orase erau in Franta), am inteles ca unii oameni pot fi si altfel decat mine (adica pot fi xenofobi, rasisti, inchisi). M-am inteles bine (culmea!) si cu acestia, si faptul ca eram romanca nu a fost nici macar o secunda o problema. Bine, sigur, sunt blonda cu ochii albastri, era perfect pentru cei care isi doreau rasa ariana 🙂
M-au iubit si familii nobile, bogate, care votau FN. Prima data cand am venit sa lucrez la ziar, am stat intr-o casuta din gradina imensa a unui domeniu apartinand unei vechi familii nobile. M-am trezit invitata la masa, pusa la locul de onoare, cu pahare si tacamuri de argint… Pentru ca ma iubeau si ma pretuiau. In fine,  despre asta, alta data. Multumesc, mama, pentru educatie si firea pe care mi-ai cultivat-o. Stiu ca pentru asta m-au iubit oamenii aceia.

Ideea e ca am vorbit cu cei doi transnistreni rusofoni despre razboiul din Transnistria. Eu am vrut sa stiu. Eu am intrebat. Am vrut sa inteleg, cum e, de ce e, cum a fost, cum au simtit cei    care traiau acolo. La fel cum l-am intrebat pe Pierre, libanezul orfan de ambii parinti din cauza razboiului, cum a fost la Beirut. La fel cum l-am intrebat pe Ibrahim, mauritanianul, din   familia Ould’Dadda, care fusese inlaturati de la putere, cum se petrecuse mazilirea.
Razboaiele sunt ceva de care am oroare. Atat de mult incat nu pot vedea nici macar filme de razboi. Si nu numai. Nici filme de orice altceva, daca au razboiul ca fundal. Oricare razboi. Razboiul mi se pare ceva oribil, traumatizant, prea mult.     Dar am vrut sa inteleg ce au putut trai atunci cei din Bender, in timpul razboiului din    Transnistria. Si nu, nu m-am mirat ca si-au dat drumul greu… Oribilitatile nu trebuie trezite.
Sunt oameni simpatici. Azi traiesc cu pofta. Cred ca traiesc, de fapt, mult mai cu pofta. Au scapat de un razboi. Spun glume mereu. Am ras impreuna in astea doua zile, foarte mult. Dincolo de piedici lingvistice, dincolo de stangacii. Am ras chiar mai mult, pentru ca totul era foarte inedit. (Au zduhnit porcii, si cele doua porcarii)
Si nu, nu, rusii nu musca 🙂 Si nu, nu-s toti comunisti.  Dar, apropo de mituri, da, rusii beau. Beau vodca. Beau enorm de multa vodca. M-au speriat. Beau vodca si cand sunt 40 de grade afara, si ei stau la soare. Beau ametitor de mult.
P.S.     Aaa, si da, acum stiu sigur ca vreau sa merg la Moscova. Macar sa vad metroul :))