Onestitatea fata de noi insine

il-nexiste-rien-de-constant-si-ce-nest-le-changementZice un proverb francez “Il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis“. Cu alte cuvinte, orice om isi poate modifica parerea pe parcursul vietii, si e cumva normal sa o faca, tine de evolutie, de progresul gandirii, de invatarea din circumstante noi, diferite.
E firesc sa tragi concluzii din lucrurile prin care treci, e la fel de firesc ca in functie de unele evolutii, sa iti poti modifica parerea.
Ce este insa regretabil, de neinteles, urat, necavaleresc, incorect si ne-nobil este sa te prefaci ca nu ti-a placut niciodata ceva/cineva care nu-ti mai place.
E la fel ca in iubire. Poate intr-o zi, din diverse cauze, nu mai iubesti omul pentru care ti-ai fi dat si sufletul. Dar sa contesti ca l-ai placut, ca l-ai iubit, e ca si cand nu recunosti o parte din tine insuti, ca si cand te renegi, ca si cand te contrazici si iti modifici istoria.
Si asta nu poate sa-mi placa….

Uniforma

Am fost un copil cuminte, prea cuminte, disciplinat. Din dorinta, nu din pedeapsa. Din alegere, nu din constrangere.
Si azi, respect ierarhia. Sunt si azi cuminte si disciplinata. Din dorinta proprie. O singura problema am: trebuie sa simt (sa recunosc cu toate simturile, instinctiv) ca ierarhia este corecta, ca merita, ca e fireasca. Altfel… nu prea.

Exif_JPEG_PICTUREBine, nu asta era subiectul. Ajunsa in Franta, la 18 ani, proaspat iesita din comunism, abia dadusem la o parte perdeaua de fier, cum ar veni, si pasisem in lumea libera. Ei bine, inainte de 89 noi n-aveam blugi. Adica aveam, unii dintre noi, de prin diverse locuri. Dar asa, in general, nu erau, asimilati cu lumea occidentala fiind. Eu aveam, adusi de mama ๐Ÿ˜‰ Si purtam des.
Odata sosita in Franta, n-am mai purtat niciodata blugi, ani intregi, {poate aveam o pereche, singura, ratacita prin dulap}, decat de cateva ori pe an. Puteai sa faci cruce rosie in calendar cand ma vedeai pe mine in blugi, de altfel, colegii mei de redactie (mai tarziu), ma primeau cu exclamatii cand ma vedeau imbracata asa, neobisnuiti fiind. Dintr-un simplu motiv, pe care rar l-am dezvaluit… pai blugii erau o alta uniforma. Asa au vazut-o ochii mei de copil, de 18 ani, ajunsa acolo, in acel renumit Occident. Baieti ca si fete, indiferent de sex, deci, de la 1 ianuarie la 31 decembrie, indiferent de anotimp, deci, imbracati in blugi. Acum spuneti-mi mie ce era asta decat o ALTA uniforma? Eliberata de prea curand de uniforme, am dorit sa NU mai imbrac uniforme. Am boicotat blugii. Nu in mod extremist. Purtam de cateva ori pe an ๐Ÿ˜‰ atat. Poate datorita acestor obiceiuri vestimentare mi s-a spus “madame” mult prea repede, si ma enervam, caci mie “doamna” nu mi se pare de bine, ci “domnisoara” ๐Ÿ˜€ Plus ca aratam copil de-a dreptul ๐Ÿ™‚

Aveam o gluma, dupa. M-am casatorit la 24 de ani. Si spuneam: “cum mi s-a spus madame pe nedrept 6 ani, sa mi se spuna mademoiselle timp de 6 ani.” ๐Ÿ˜€ Am de luat, cum ar veni ๐Ÿ˜‰

Dincolo de glume, uniformizarea ma sperie. In orice. In vestimentatie, in comportament, in limbaj, in vorbire. E stavila in calea libertatilor. Bine, din pacate, multi indivizi nici nu-si pun problema sa “se demarcheze”, sa traiasca, sa fie liberi. Urmeaza cai batatorite, incercate, stabilite. “Mi-a zis mama ca ustura. Focul arde.” ย Si nu gandesc cu propriul cap… sa cantareasca ce isi doresc, ce e mai bine pentru ei.

Mai tarziu… ditamai personalitatea formata, vin in Romania, la 27 de ani. Si aud: “o femeie la varsta ta nu se imbraca asa... ” Pai pana si expresia “o femeie la varsta ta” ma scotea din sarite. In Franta, la 27 de ani s-ar fi spus: “o fata la varsta ta“… ๐Ÿ™‚ Problema de perceptie… Cat despre ce trebuie sa facem cand avem o anumita varsta… asta ma scoate de-a dreptul din minti. Singurele limite pe care mi le impun sunt ale bunului simt, ale decentei, ale cutumelor locului (in masura in care interactionez cu un anume mediu, atunci respect regulile jocului, este firesc). In rest… libera. Jos uniformizarea mintilor! Respect traditiile si ierarhia, si sunt cuminte. Dar doar in masura in care nu impietez pe libertatile altora. In rest, nu asteptati de la mine sa port uniforma. Jamais. Niciodata. Never. Nunca.

ps. o exceptie: daca ma inrolez intr-o armata, sunt soldat. Disciplinat, fidel, loial. ย Dar ma inrolez de bunavoie, sau ca urmare a unor situatii cantarite de mintea mea.

 

Constienta de inconstienta mea

prapastieChiar si cand fac tot felul de nebunii sau de chestii extreme, ma gandesc ca raul nu ma poate atinge, mai bine zis nici macar nu ma gandesc la rau. Am asa, o incredere in viata, by default. Traiesc de cand ma stiu cu credinta ca sunt norocoasa.
Mie-mi vin tristeti doar din stari de inactivitate sau din chinuri sentimentale.

Poate ca aceasta credinta ca sunt norocoasa ma fereste de rau (asa ar spune unii).
Poate ca e de fapt, la limita incostientei (asa ar spune altii).
Sa nu te gandesti niciodata ca te poate atinge raul, denota un soi de inconstienta, intr-un fel. Sunt constienta de inconstienta mea. Dar la mine este o inconstienta spontana ๐Ÿ™‚ M-am obisnuit cu ea si e si calculata, intr-un fel, in sensul ca uneori ma gandesc “cum actionez daca nu reusesc ceea ce-mi doresc”, adica imi fac o oarecare gandire alternativa, niste planuri B. Dar gandirea alternativa nu include nici ea raul, in continuare.

Si, in afara de anul 2000, care a fost catastrofal de la cap la coada (fara nicio exagerare, a fost cumplit), restul… cred ca a fost bine. N-am picat niciun examen, am reusit cam ce mi-am propus. Am ras mult. Evident am si plans. ย Sigur, au existat furtuni (ba chiar uragane) in viata mea, dar le-am supravietuit. Oare nu asta e cel mai important?
Si poate exact din abordarea asta surazatoare, calma si {aparent} increzatoare in viata si-n mine, vine faptul ca oamenii cred ca am si am avut o viata usoara, ca am avut o copilarie fericita, ca sunt rasfatata de soarta. Nu-s. Ba chiar, ascund in mine drame teribile si intamplari extreme. Dar, cum am inradacinata in mine (prin educatie), credinta ca e indecent sa lasi sa se vada starile de spirit, si nu este demn sa te plangi (mai fac asta, dar doar cu cei foarte apropiati si intimi), ceilalti chiar au senzatia ca sunt rasfatata zeilor, si ca e usor sa fii in pielea mea. Aparentele de fata blonda careia ii reuseste tot si care are o viata usoara si tot ce vrea, inseala. Desi da, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a, si tot asa. Si nu tocilara, ca eram la mate-fizica, vedea-l-as pe ala care poate toci la mate ca sa mearga la olimpiade ๐Ÿ™‚

Sau poate “antrenamentul” intampinarii si traversarii unor situatii extreme m-a determinat sa am abordarea asta “inconstienta” a vietii, credinta ca nimic rau nu ma poate atinge…
Si nici macar nu inseamna ca-s impietrita, oh, dimpotriva, sunt un vulcan de trairi. Complicat inauntrul meu, dar nu mi-as dori pentru nimic in lume sa fiu altcineva sau altceva decat sunt.