17 ani

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: “domnisoara? Asta seamana cu Timisoara.”, ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r “rulat” erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. ..
Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? “I love vaca”. Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care…
Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii.
Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva.
Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap}

ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el 🙂 Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si o bucurie reciproc impartasita, ramasa asa pana in ultima clipa, si dupa.
Si mai vreau sa inteleaga lumea ca poti fi vie si dupa, pentru ca nu te-ar placea moarta. Nu te-ar iubi blocata. Te voia deschisa, plina de zambete si rasete. Te iubea indragostita. Nu te-ar iubi cernita.  In plus, pe pariu, ar fi prieten cu toti barbatii pe care i-am iubit ulterior. Pana si cu aia care m-au chinuit. Pentru ca alesesem eu sa ma las chinuita 🙂

Despre fidelitate si destainuirile celuilalt

Am avut intotdeauna o inalta idee despre corectitudine. Despre ce datoram celui de langa noi. Despre cat dam atunci cand promitem, si despre ce se considera, oricum, promisiune implicita.
La mine dragostea e ceva absolut, infinit, fara granite.  Adica nu pun limite, bariere, margini, limitari. E ceva mai degraba fuzional decat ceva dozat. Sa visezi cu acelasi creier, sa vezi cu aceeasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani, sa fi unul, nu doi. Ca o contopire. Ca o completare. Tu, partea mea lipsa, geamanul meu taiat candva cu bisturiul, si regasit, intru o alipire perfecta.

Cand eram mai mica, de fapt, cand eram copil, adolescenta, si apoi cand am devenit femeie, intr-un alt fel de societate decat cea mioritica, demult, inca de la inceput, am inteles ca fidelitatea masculina e ceva ce nu exista, sau mai bine zis, nu poate exista pe termen lung. Stiu, suna cinic, dar asa am inteles eu. In situatii anumite, pe perioade limitate, poate exista, dar nu ca stare lunga. Si, in ceea ce credeam  eu atunci a fi intelepciunea mea, m-am impacat cu ideea ca nu se poate, si am decis sa nu astept si sa nu pretind ceea ce celalalt nu poate da. Ba mai mult, imi elaborasem in capsorul meu blond ideea conform careia nu cer si nu astept fidelitate fizica, din moment ce barbatul nu o poate oferi, insa, ce e important, ce imi arata si-mi dovedeste legatura puternica dintre noi, este sinceritatea, dincolo de orice. Ok, nu poate fi fidel fizic, am inglobat aceasta data a problemei, ca pe o axioma, ca pe ceva ce nu poti schimba, ca pe o regula de baza cu care trebuie sa joci. Insa gandeam ca trebuie sa stiu, ca vreau sa stiu, ca trebuie sa-mi spuna, sa-mi destainuie, daca se intampla, pentru ca asta inseamna sa ai incredere in cel de langa tine, si sa-l respecti : sa nu-l minti. Si am crezut mult timp ca vreau sa stiu, ca vreau sa aud din gura lui insusi, si ca lucrurile trebuie sa se intample asa.
Prima mea iubire a durat 8 ani, si a fost exact asa, fuzionala, totala, ne ajungeam noua insine, ne bucuram de fiecare moment, ne bucuram chiar ca suntem in acelasi avion, care era sa cada, ca sa murim impreuna, si sa nu traim nenorocirea de a supravietui celuilalt. Nu am avut ocazia sa-mi verific ideile despre fidelitate, caci Philippe era, din punctul acesta de vedere, ireprosabil, doar al meu.

Asa ca am ajuns la varsta de 25 de ani crezand in continuare ca vreau, ca trebuie, si ca e bine sa stiu, nefiind niciodata pusa in situatia respectiva, de a verifica daca e bine sa stii. Credeam in continuare ca asa e bine, ca asta intareste legatura, ca asta salveaza relatia, ca asta demonstreaza superioritatea legaturii dintre doi oameni fata de ceea ce se poate lega in exterior.
Urmatoarea mea iubire a fost altfel, si iata-ma pusa in situatia sa inteleg si sa verific daca e corect ce credeam, daca e bine sa-mi spuna. Nu, nu e bine, ma inselasem amarnic. E distructiv sa stii, e dureros, e generator de suferinta si de imagini de cosmar care te urmaresc.
Acum stiu ca nu vreau sa stiu, si ca nu trebuie si nu e bine sa stiu, daca asta trebuie (totusi !) sa existe. Dar mai stiu ceva: nu numai ca vreau sa nu stiu, adica implicit sa ma minta, dar vreau ca nici macar sa nu banuiesc ca ar putea exista altceva ! Banuiala, fie ea si o umbra, e déjà prea rau si prea mult, si déjà prea chinuitor.

Adica daca vreodata chiar s-ar intampla, nu numai ca nu vreau sa stiu, dar vreau nici macar sa nu banuiesc ! Vreau sa se descurce ca nici macar sa nu simt. Ceea ce e greu, pentru ca ma prind repede, fac legaturi, fac deductii, sunt scormonitoare, imi merge mintea repede, am viteza de procesare a informatiilor ridicata, si fac si conexiuni…  Si am simturi dincolo de cele palpabile, am fire invizibile care ma leaga de cel dragi, canale deschise prin care simt ce face. Deci greu. Nu stiu care e solutia, pare o dilema aproape imposibil de rezolvat…
concluzia: sa nu se intample, probabil 🙂