Te parasesc pentru ca te iubesc

Vreau sa traiesc intr-o tara in care sa ma plictisesc. Da, stiu, suna dur. Si neadevarat, intr-un fel. Eu nu ma plictisesc nicicand, niciodata. Am o viata interioara prea bogata si ganduri prea multe ca sa ma pot plictisi fie si un moment. Dar vreau sa ma pot dedica lor.
Mai aproape de adevar ar fi exprimarea “vreau sa traiesc intr-un loc care ma lasa sa ma dezvolt, sa iubesc, sa ma gandesc la mine si la ale mele”. Sa scriu. Scrisori si texte. Scrisori si carti.
Sa nu imi cada mereu cate o caramida in cap, sa nu cad eu insami in gropi neasteptate, sa nu fiu prinsa in valtori de isterie din care si daca as vrea, nu m-as putea extrage. Nu vreau sa-mi tremure sufletul si trupul, altfel decat din frisoane de iubire sau de frig.
Gandeam demult lucrurile astea, ma simt oricum dezradacinata mereu, in tara asta surprinzatoare, dar am scris negru pe alb acum cateva zile: Îmi doresc sincer de tot sa trăiesc intr-o tara în care sa mă plictisesc. O tara cum era Franța. Nu este perfecta, nu era nici atunci când eram eu acolo. Dar nu îmi cădea nimic neașteptat în cap. Și aveam timp sa trăiesc ale mele. Aveam stare sa scriu. Sa fac, chiar, o depresie. Aici nu-mi acord luxul unei depresii. Puteam sa conduc zilnic 20 km doar ca sa pun trandafiri pe un anume parbriz. În România nu ai timp de gesturile astea. Te lupți cu prea multe, inerente. N-ai cum sa le eviti, n-ai cum sa le ignori.
Sau cel putin eu nu am cum. Nu am structura necesara si nici nu am cum sa o “invat”. Si nici nu-mi doresc sa devin nesimtita, opaca la ceea ce e in jur. Nu pot ingrosa randul celor nepasatori, sau inconstienti. Nu pot si nu vreau.

Imi iubesc tara, in felul meu, asa cum consider eu ca trebuie sa o iubesc. N-o denigrez, ca e si asa batuta de soarta. Iar eu voi muri romanca, nu din orgoliu, ci pentru ca mori asa cum te nasti. Eu m-am nascut romanca, asta inseamna ca asa voi muri, indiferent ce scrie, succesiv, in actele mele la rubrica cetatenie.
Insa cred ca vreau liniste. Vreau sa scriu, vreau sa iubesc, nu vreau sa plang decat din zbuciumul meu de dragoste, eventual. Nu vreau sa plang pentru ca in jur e sinistru, pentru ca oamenii sunt nerespectuosi, pentru ca la orice colt te poate pandi orice. Vrea sa pot sa stau cu fundul in nisip, la soare, sa las vantul sa ma cutreiere, si sa visez la ale mele.

Nu e inconstienta, nici nepasare. Mi-a pasat si imi pasa mult. Asa cum am parasit la un moment dat un barbat pentru ca il iubeam prea mult ca sa-l pot vedea distrugandu-se langa mine, fara ca eu sa pot face nimic, exact asa as pleca (din nou) de aici. Pentru ca neputinta ma doare mai rau decat orice durere. A ramane imobil langa cineva/ceva care se distruge este infiorator. Si am incercat sa fac cate ceva, perioada cat am crezut ca pot ceva. Acum nu mai cred. Nu am obosit, doar sunt putin mai realista si cu picioarele pe pamant. Tocmai pentru ca imi pasa prea mult, as alege sa ma indepartez. Caci e teribil sa stai langa cineva/undeva, care se distruge sub ochii tai, si tu sa nu poti face nimic.
Te parasesc pentru ca te iubesc“, e a doua oara cand as spune asta, in viata. Acum o spun unei tari, nu unui barbat.
{barbatul acela a murit, chiar s-a distrus, din pacate. Despre tara asta inca nu stiu ce sa spun. Prognostic rezervat, din nefericire}

Pentru nostalgici

Dacă doriți sa experimentați senzații tari…
Frig, foame, interdicții. 
Strada Traian nr 147.
Probabil ca nu are nimic de mâncare.

image

Posted from WordPress for Android

Iar dupa, cum va fi dupa?

“Deasupra fiecarei povesti de dragoste planeaza ingrijorarea, pe cat de oribila, pe atat de nestiuta, despre cum se va termina. E atunci cand, pe deplin sanatosi, incercam sa ne imaginam propria noapte, singura diferenta dintre sfarsitul iubirii si sfarsitul vietii fiind ca in privinta celei din urma avem macar certitudinea incurajatoare ca nu vom mai simti nimic dupa moarte. Nu exista asememea incurajare pentru indragostit, care stie ca sfarsitul relatiei nu va insemna neaparat sfarsitul iubirii si cu certitudine nu va fi sfarsitul vietii.” Alain de Botton- Eseuri de indragostit

Acum cateva zile mi-a atras atentia o prietena, care se afla acum sub soarele Thailandei, (fericita!) asupra acestui fragment din Alain de Botton (cel de mai sus). Prima mea reactie a fost: se chinuie rau omul ăsta. Cum sa te gândești tu la sfârșit? In loc sa te bucuri de prezent, de inflexiunile vocii, de privirile și rasetele iubitei/iubitului. Acest gand permanent la “cum se termina”  este un soi de “drob de sare” sentimental. Imi pare rau pentru el. Iubirea are gust de eternitate, fie ca dureaza o luna, fie 40 de ani.

Sigur ca nu exista un singur mod de a iubi, si sigur ca nu-mi permit sa dau lectii de iubire. Sentimentele sunt ceva atat de personal, incat exista milioane de nuante. Nu-mi permit sa indic sau sa judec. Dar in ruptul capului nu pot intelege cum sa te torturezi gandindu-te la dupa.

PhoenixNormal ca sfarsitul iubirii nu înseamnă sfârșitul vietii, pentru ca asta ar insemna deja ca fiecare dintre noi a avut mai multe vieți, nu? Pe de altă parte, recuz profund tendința lui, fie el si Alain de Botton, de a se gandi la “dupa”, in timp ce. Este tipologia martirului si reteta nefericirii eterne.
Mi se pare aiurea rau sa iti strici prezentul torturandu-te cu ce va fi dupa. La naiba, dupa e dupa, fiecare lucru il tratezi si-l traiesti la timpul sau. Pentru fiecare circumstanta (mai ales din cele care ar parea extreme) ai raspunsuri in timp voit, la momentul potrivit. Si poate nu exista niciun dupa. Poate dragostea dureaza pana la moarte, se poate si asa. De ce sa te gandesti obsesiv la un dupa, provocandu-i aproape venirea? Invoci ploaia ca sa vina, invoci un dupa, chemandu-l implicit, chiar si fara voie.

Ce naiba inseamna dupa, de fapt? Dupa? Poate nu va exista dupa. Sau poate vei ajunge intr-o situatie in care tu vei pleca. Sau in care acest dupa va fi o hotarare luata in comun, consimtita, menita sa duca la mai bine.

Pentru mine, iubirea miroase a nemurire.

Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire“, asa scriam acum doi ani jumatate, si asa simt de cand ma stiu pe lume.  Mi se pare ca n-ai cum sa masori si sa cantaresti iubirea, cand ea contine in ea insasi eternitatea.
Ce inseamna dupa? inseamna cumva ca stirbesti prezentul, ca nu-ti e sigura senzatia ca cel de langa tine este intregirea sufletului tau, geamanul tau, prietenul si amantul tau. A te gandi la dupa indica destul de clar ca nu esti acolo, ci in alta parte, de unde privesti temator.

Si chiar si un “dupa” e mai satisfacator (caci are gustul “fructului” consumat, versus chinul fructului interzis), decat un ipotetic “dupa”, detaliat cam asa: “Nu vreau sa fiu cu ea/el, pentru ca daca ma paraseste si o sa-mi fie rau dupa?” Pai nu mai bine incerci si vezi? Poate nu era sa fie, si atunci macar, dupa e un eliberator moment si o disparitie de ganduri. Sau poate dupa nu exista….

Da, am intalnit si eu, si am iubit, odata ca niciodata, un om care isi punea (si-mi punea), dese intrebari despre “dupa”. Cum o sa fie dupa, ce o sa fie dupa? O sa ma sinucid? I-am raspuns simplu ca suntem doi adulti. Si ca dupa o sa fie dupa, vedem atunci. Sa ma sinucid? nu mi se potriveste… si nu consider ca este in regula, ca este corect, sa folosesti nici macar umbra vaga a acestei “posibilitati”, in fata unui om pe care-l iubesti. Santajul sentimental, emotional, mi se pare josnic, necavaleresc, neonorabil. Nu m-am gandit atunci, dar ma gandesc acum: erau temerile lui, de fapt… il bantuia cumva ideea de sinucidere.

Dar sa vorbesti mereu despre dupa, sa ai in tine teama enorma de dupa, inseamna ca-ti strici si prezentul.  Ca ti-l innegresti, amarasti, distrugi. Ca ti-l darami. Sa nu te poti bucura de plimbarea in parc, de atingerea mainii ei/lui, de privire, de sarut, pentru ca te gandesti inchizitor si obsesiv la dupa?

Ei, si da, dupa? Pai dupa… e greu, e negru, e frig, e moarte, e urat. Dar supravietuiesti.
M-am sinucis sub ochii tai, atunci. Si uite-ma cat se poate de vie, de pasionata, de indragostita, muscand cu sete din viata si din placere…. scriind scrisori de dragoste, sperand, indraznind.
Stii, dupa ce traiesti asta, nu te intrebi  daca ai sa mai traiesti vreodata (asta sau altceva), ci daca ai sa mori vreodata. Eu una cred ca sunt nemuritoare. Si dupa? Tot nemuritoare.