Despre comunitati si recunoasteri

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste.

Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii.

Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct.
Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza.
Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva “te iubesc” in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau “in ce regiune m-am nascut”, si nu “in ce tara m-am nascut”…..
Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate, cu alte reguli, cu alte feluri de a gandi, de a trai, de a interactiona cu oamenii. In cei 10 ani, venisem foarte des, dar doar in vacanta, si interactionasem cu ai mei, cei dragi (familie si prieteni). Nu cu societatea. Impactul revenirii a fost imens. Ma simteam complet neadaptata (la peste 10 ani de la asta ma simt inca la fel uneori). Si, in afara de faptul ca nu ma simteam in acord cu societatea, senzatia aceasta era amplificata de sentimentul de vinovatie ca e tara mea materna si nu am voie sa ma simt asa…. A trebuit sa “reinvat” rudimentele societatii. Sa inteleg ca lucruri pe care le faceam cu usurinta si nonsalanta dincolo, nu sunt permise in sistemul social in care revenisem. Nu mi-a fost deloc deloc usor. Plecasem copil din Romania, devenisem femeie sub alte coordonate sociale. Invat repede, si sunt adaptabila. Insa mult timp colegii imi spuneau “frantuzoaica”, si “vorbesti cu neologisme” 🙂 Asta cu neologismele nu sunt sigura ca doar de la Franta mi se tragea. Asa imi plac mie cuvintele de cand ma stiu, si nu-mi place sa ma rezum doar la fondul principal de cuvinte al unei limbi.
Multi ani mai tarziu, am locuit un timp la Oradea, pentru un proiect. M-am simtit extraordinar (desi n-am deloc radacini in partea aceea de tara). Si, cumva, am inteles, mult timp mai tarziu, de ce ma simtisem perfect si in Franta, si de ce ma adaptez oriunde. Pentru ca am foarte putine idei fixe, pentru ca vin aproape complet “dezbracata de idei preconcepute”, pentru ca vin cu sufletul deschis, dornica sa cunosc oamenii si sa invat de la ei. Pentru ca nu ma simt niciodata jignita de glumele contra unei categorii (bucuresteni, romani, etc), pentru ca nu-mi recunosc metehnele ironizate in acele bancuri. Si am puterea sa rad cot la cot cu cei care le spun, deoarece acele metehne care dau nastere la bancuri chiar exista, si, de obicei, nici mie nu-mi plac.
Am o flexibilitate a mintii suficient de puternica, o dorinta de cunoastere a noului, putine locuri comune (ele tin mai mult de sentimente, la mine, nu de alt fel de atasamente), o deschidere mare spre inedit…

Scrisori: emotii intelese

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie.
Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei}
Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin “convenabile”, mai putin agreabile. Prima felicitare de “La multi ani”, de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani.
A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice…

Sindromul benzilor albe

Revenisem in Romania de curand, dupa 10 ani de locuit in Franta, in care ma integrasem perfect, fara niciun milimetru de abatere. Circumstantele revenirii nu le detaliez aici, spun doar ca nu a fost o reala alegere.
Am fost nevoita sa fac un drum Bucuresti-Galati destul de rapid dupa intoarcere. Soselele nu erau marcate, pe vremea aceea (vara lui 2000). Multe din ele erau inca fara benzi albe laterale. Conduceam foarte bine, si conduceam demult, facusem zeci de mii de km (poate si mai mult), la vremea aceea. Si totusi, ma simteam in neregula, nesigura, ma simteam “handicapata” de absenta acelor marcaje albe. Am inceput postarea asta cu aceasta poveste, pentru ca ea reflectă absolut perfect modul in care m-am simtit cand m-am intors in  Romania. Si reflecta bine si diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Revenită, eram ca “aruncata” in salbaticie. Imi pierdusem obisnuinta de a ma descurca in conditii ostile. Bine, oricum, plecasem devreme, copil, la 18 ani. Am devenit femeie in alta societate, si am trait cotidianul intr-un loc, nu neaparat ideal, dar un loc in care legile exista, sunt respectate in cea mai mare parte a timpului, o societate cu reguli, care se aplica si care merg. O societate unde ti-e usor sa traiesti, pentru ca lucrurile merg. Ele sunt usoare, pentru ca functioneaza. Nu sunt de forma. Chiar exista, chiar se aplica, chiar merg. Pentru ca societatea e asa, cu lucruri care merg, mintea se relaxeaza, sau isi permite sa se ocupe de alte lucruri decat lupta pe viata si pe moarte cu supravietuirea, decat lupta cu autoritatile, decat lupta cu facturile, decat lupta cu greutatile…. Omul isi permite mai mult decat aici sa viseze, sa faca nebunii din dragoste, ba chiar sa faca depresii (da, am eu o teorie ca a iti recunoaste o depresie este un lux – nu intelegeti gresit, nu zic ca e usor sa ai depresie).

Eu dupa 10 ani de Franta, nu mai eram pregatita sa “infrunt” viata romaneasca. Eram obisnuita cu benzi albe, cu lucruri care merg… Pur si simplu nu mai esti antrenat sa “te descurci”. Sistemul merge. Sigur, sunt si acolo “hiatusuri”  in mecanism, dar minore. Imaginea cu absenta acelor linii albe, intre care trebuie sa mergi, era, la scara mica, si proprie, ilustrarea unei societati abulice, haotice, in care regulile nu prea exista, sau exista insa nu conteaza, nu se aplica.
Dupa cateva luni, un prieten (care intre timp mi-a devenit cel mai bun prieten), mi-a spus: “Du-te inapoi in Franta, tu nu esti destul de smechera ca sa traiesti aici.” Ma urmareste in continuare fraza asta. Si in continuare, nu-s destul de “smechera” cat sa traiesc aici. Si nici nu-mi doresc sa devin ce ar putea cineva numi “destul de smechera”. Inca ma blochez, la niste lucruri. Inca ma revolta unele imprejurari. Si sper sa raman asa. Pentru ca numai aceasta revolta si reactiile mele (ca si ale altora), pot sa schimbe cate ceva. Daca ma nivelez cu “smecheria” autohtona, sunt, probabil, pierduta.

Imi povestea cineva ca in Canada, oamenii “conduc cu gps de acasa pana la servici si inapoi zilnic, daca le iei gps-ul sunt pierduti…la fel ca si cum le-ai lua netul…:)))) Se paralizeaza tot…:)))) Asa ca la alti care par mai civilizati ca ai nostri, este mult mai rau…” I-am raspuns ca nu e chestie de ne-civilizatie. Este vorba despre usurinta vietii, despre un sistem care functioneaza… fara de care nu te mai simti in largul tau, pe picioarele tale. E vorba despre obisnuinta unei normalitati linistitoare. Sa fii nevoit sa bajbai zi de zi in teren necunoscut, sa pasesti pe nisipuri miscatoare, sa ti se poata intampla orice oricand, este o greutate, si un mod nedorit de a-ti petrece viata. Potrivit este sa mearga societatea. Iar o societate care merge inseamna ca nu ti se poate intampla orice oricand. Ca daca faci asa, se intampla asa, nu in feluri nebanuite. Inseamna si ca stii in general cum se petrec lucrurile, ca nu sunt surprize majore, ca nu esti ca un bezmetic care alergi in toate directiile ca sa rezolvi problemele, ca nu obosesti, nu te consumi si nu imbatranesti pentru niste lucruri absolut banale.
Ii inteleg pe canadienii din povestea respectiva. Eu insami devenisem asa dupa ce traisem 10 ani in Franta. M-am obisnuit greu fara “liniile albe” (metaforice sau proprii), revenind in Romania. Dar pentru ca sunt un om flexibil mental si foarte adaptabil, m-am re-obisnuit. Insa stiu simptomele. Este ceea ce plastic, am denumit “sindromul liniilor albe”. Si inca mai sesizez asta, si inca mai am accente de revolta….