M-au botezat in sampanie

sampanieStand acasa, n-am avut treaba sa dau drumul la televizor. A patra oara (cel putin), cand am vazut reportajul cu romanii care beau sampanie pe plaja, am izbucnit.
Am trait 10 ani in Franta. Am fost la plaja la Atlantic (de la Biarritz, pana la plajele din Arcachon, Dune du Pyla, Ile d’Oleron, etc), si la Mediterana (de la Marsilia la Nisa….trecand prin Saint Cyr, Cassis, Bandol, Sanary, Six Fours, Frejus, Hyeres les Palmiers…). Franta este tara sampaniei, Champagne doar acolo exista. Eu francezi care sa bea sampanie pe plaja, n-am vazut in 10 ani. Chelului tichie de margaritar, fix asa.

Ca sa nu zic ca redactia mea la Sanary sur Mer era cu toate ferestrele la plaja. Acolo traiam. Eu sampanie pe plaja, ZIUA, n-am vazut, ani de zile… si traiam doar printre ei (aleluia, multumesc!), nu si cu romani.

Iar reportajul… zau. Induce ideea ca “asa se face”. Daca ar fi avut tenta de: iata cum petrec vara milionarii excentrici, as fi inteles. Dar era o plaja populara, cu un om care vorbea cat se poate de colocvial, se calca pe picioare la inghesuiala cu altii, dar… bea sampanie la plaja. Reportajul are accent pe “romanii beau sampanie la plaja, cum se obisnuieste”. Da, nene, pe astia i-or fi nascut mamele lor si i-au botezat in cristelnita cu sampanie.

Din aceeasi gama de: n-avem bani sa trecem strada, da’ suntem boieri, am intalnit des tipologia de roman care se lauda “ce mult a dat el pe …” (nu stiu ce, nici nu conteaza). Pai, frate, cu bani multi poate cumpara orice prost. Poti sa te lauzi cand ai facut o afacere, cand ai luat cu bani mai putini ceva ce altii cumpara cu mult… Ehe, mai e mult pana departe.

 

Sarutul

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand.

sarutSarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost “de acord” cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat “les ouvriers du livre”, adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉
In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui.

Acum eu inteleg de ce francezii au inventat “sarutul frantuzesc.” Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul “obligatoriu” de salut 🙂

Chiar si in familie mi se parea prea mult. In familiile franceze, copiii isi pupa parintii cand pleaca la scoala, cand vin de la scoala, dimineata cand se trezesc, seara cand se culca. Zi de zi. Eu am o mama exceptionala, pe care o iubesc si care ma iubeste. Dar nu ne-am pupat niciodata zilnic, si nici automat. Tocmai prin aceasta “singularitate”, prin faptul ca nu e zilnic si nici automat, tocmai prin acestea, sarutul este extra-ordinar. Altfel, ar fi banal, banalizat, obisnuit si deloc remarcabil.
Bine, in plus, la noi in familie, cumva, sentimentele se arata decent, discret. Nu demonstrativ, cu pipaituri, pupaturi repetate. Poate ca suntem putin mai retinuti (fara ca prin asta sa fim reci).  Azi, pentru ca ne vedem mai rar, ne sarutam “mai des”. Mai des comparativ cu numarul revederilor. Dar tot nu e ceva automat si obligatoriu mereu. Ceea ce pastreaza singularitatea, emotia si frumusetea gestului.

Iar ideea mea ca sarutul este ceva intim este confirmata de faptul ca prostituatele nu-si saruta clientii pe gura. Sarutul pe gura ramane ceva ce “nu este de vanzare”. Un gest dedicat si rezervat relatiilor unde exista sentimente, emotie, trairi, intimitate dorita si consimtita.

Inutil sa va spun ca am o sfanta oroare de cei care-si saruta copiii pe gura. Mi se pare indecent, fara noima. Aproape bolnavicios.

Dupa toate aceste consideratii despre sarut, si despre necesitatea “raritatii” sale, v-ati putea gandi ca sunt o fiinta rece, care nu saruta. Nu e deloc asa. Cu cei pe care-i iubesc, cand simt, sunt calda, sunt iubitoare, sunt feminin-pisica. O anecdota simpatica, de altfel, pe tema asta. Philippe, fostul meu sot, ma tachina: “Nu ma mai saruta atat, pentru ca stii, la nastere, fiecare din noi avem un sac de saruturi (un sac de bisous), si daca tu le risipesti pe toate, acum, cu mine, nu-ti vor mai ramane pentru restul vietii.” Aiurea, niciun risc, ii ziceam, cresc la loc 🙂

Totusi ciudat ca tocmai in tara in care cuvantul baiser are doua intelesuri: 1. sarut (substantiv) 2. a face amor (verb – forma familiar-argotica), au banalizat sarutul….

Vinul: niste povesti

Ma gandeam demult sa scriu despre vin, si parca niciodata nu gaseam timp. Caci, ca unele dintre placeri, este mai interesant sa-l savurezi decat sa-l “povestesti”. Cum ar zice reclama din Franta, “c’est ceux qui en parlent le moins, qui en mangent le plus” (e o binecunoscuta reclama, la mancare ce-i drept, dar cam asta e esenta ideii, valabila si pentru vin, si pentru alte placeri :D).
In viata reala, insa, mi se mai intampla sa spun povestea mea cu vinul (evident la un pahar de vin). De cate ori o spun, oamenii sunt cuceriti de ea, si imi cer sa o repovestesc si altora, asa incat, povestea mea e un fel de viral al serilor de vin 🙂 Un viral in real, adica 🙂

vinAsa incat m-am gandit sa o si scriu, probabil merita. Eu am fost un copil extrem de cuminte. Am stat in banca 1 pana la clasa a 12-a, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a. Am fost la olimpiade, matematica, fizica. N-am avut prieten (ca n-am vrut – desi indragosteli aveam), n-am fumat, si, evident, n-am baut. Mergeam la petreceri (ceaiuri, cum li se spunea atunci), si ramaneam pana tarziu, caci mama avea o incredere netarmurita in mine si imi permitea sa stau pana pe la 1-2 dimineata, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegii mei. Dar pentru ca nu-mi interzicea nimic, nici nu eram tentata sa fac ceva (vreo prostioara).

In fine. Dupa admiterea la Facultatea de matematica de la Universitatea Bucuresti, unde am si intrat (ca eram buna la mate), am plecat in Franta, printr-o increngatura de imprejurari pe care nu le povestesc aici. Am ajuns la Bordeaux, in 1991. Tara vinului, patria vinului…  Eram mica si inocenta, eram copil. Caci da, eu la 18 ani eram copil. Si, cum am zis, nu beam nimic. Niciodata. Nici macar bere. Deci nu beam alcool deloc. Bun, m-am prins foarte foarte repede acolo (fara sa-mi spuna cineva ceva in mod direct), ca trebuie sa beau. Ca erai roman nu te tratau altfel decat pe ei, dar daca nu beai, da, asta era o piedica in integrarea sociala. Acela era motiv serios de a te respinge social. Atunci, ca un copil bun, permeabil, dornic sa invat, maleabil, m-am apucat de baut.
Ca daca nu bei, n-ai decat doua motive: 1. esti ciudat si aiurea, si nu te baga-n seama, esti implicit antipatic. 2. esti bolnav, si atunci da, te iarta. Dar nu e asa usor, nu prea poti minti, ca te intreaba ce boala ai, cum evolueaza, adica ar fi complicat sa afirmi ca esti bolnav, pentru ca te tot intreaba… asa incat e greu sa mentii pe termen lung varianta cu vreo boala.

Deci m-am apucat sa beau ca ei. Zilnic la pranz si seara, la fiecare masa. Un pahar de vin, ca nu te obliga nimeni sa bei cantitati mari. Principalul este sa bei, macar un pahar. Apoi, nu ti le numara nimeni, nu exista ratie. Am baut, deci, zi de zi la pranz si seara timp de 10 ani. Am invatat sa iubesc si sa apreciez vinul, sa-l cunosc si sa-l pretuiesc.  La intoarcerea in Romania mi-a fost mai greu.  Din cauza ca aici nu prea era vin la pahar (azi e un pic mai bine, dar cand m-am intors eu era jale). Sau cand era vin la pahar, e prost. De aceea m-am apucat sa beau bere. Abia in Romania (in Franta cred ca beam bere de 2 ori maxim pe an). Aici prefer sa beau bere decat un vin prost. Ca sa nu spun ca nu avem cultura vinului,  ca nici macar oamenii care ar trebui sa stie macar soiurile de vin, habar nu au.

Cea mai tare intamplare a mea in Romania legata de vin, la un restaurant din Bucuresti, cu un prieten, el comanda Chardonnay. Fiinta care ne servea (ca altfel nu-i pot spune), face ochii mari si zice ingenua: “n-avem“. El insista, si deschide meniul la pagina cu vinuri, punand degetul, si ii spune: “Cum n-aveti?” La care ea, pe deplin lamurita: “aaaa, viiin? da, avem
Deci…. Bun, inutil sa precizez ca tot restul cinei el a facut misto de ea. Totusi, un minim training inainte sa fii chelner, nu se poate?

Dar am multe-multe intamplari din acestea, de povestit, din pacate 🙁

Avantajul, insa, de a fi baut 10 ani zi de zi la pranz si seara, vin, este ca stiu sa beau, cum sa beau, cat sa beau… E un “avantaj competitiv” important, si ma amuz mereu cum oamenii sunt mirati de asta. Eu fiind blonda si fragila, si femeie, nu se asteapta sa stiu sa beau. Cati barbati am “bagat eu sub masa”…. 🙂 Nu, nu ma “bat” la cantitate cu ei, evident eu beau mult mai putin. Dar stiu cum si cat sa beau… 🙂

Si… un pahar de vin, e divin 😉